03.Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului


–Natura umană a Domnului Hristos


 Prezentarea poziţiei adventiste, aşa cum reiese din surse oficiale ale bisericii

A.  Din apendicele B revizuit al cărţii Questions on Doctrine. Materialul a fost aprobat de Comitetul de Cercetare Biblică al Conferinţei Generale. Cititorii sunt încurajaţi să ia în consideraţie echilibrul din aceste afirmaţii cu privire la divinitatea şi umanitatea Domnului Hristos şi pericolul inerent de a-L face exclusiv divin sau, de asemenea,  uman. Elementul tainei in intrupare pretinde o recunoaştere constantă.

„Umanitatea Fiului lui Dumnezeu este totul pentru noi. Este lanţul de aur care ne leagă sufletele de Hristos şi prin Hristos de Dumnezeu. Acesta trebuie să fie studiul nostru. Hristos a fost om adevărat; ne-a dat dovada umilinţei Sale devenind om. Totuşi, El  a fost Dumnezeu in trup.” The Youth´s Instructor, Oct. 13, 1898

“Că Dumnezeu a putut să se manifeste în trup este într-adevăr o taină; şi fără ajutorul Huhului Sfânt nu putem spera să înţelegem acest subiect.

The Review and Herald 5 Aprilie 1906

“Noi nu putem explica marea taină a planului de răscumpărare. Isus a luat asupra Sa natura umană, ca să poată atinge omenirea; dar noi nu putem explica cum divinitatea a fost imbrăcată cu umanitatea”

The Review and Herald, 1 Oct. 1889

I.      ISTORIA DEZVOLTĂRII SUBIECTULUI ÎN ADVENTISM

Extras din Questions on Doctrine – Editia adnotată 2003

Subiectul nu a constituit o chestiune teologică în adventism până în 1890. Prima afirmaţie clară că Isus a fost născut cu “tendinţe păcătoase” ca oricare alt copil, a fost făcută de E. J. Waggoner în 1889 (Signs of the Times, 21 ian 1889, pag. 39). Din 1895 această învăţătură a devenit centrală în exprimările lui Waggoner, A.T. Jones şi W.W. Prescott. La sesiunea Conferinţei Generale din acel an, Jones a susţinut că “ natura lui Cristos este cu exactitate natura noastră”. “În natura Sa umană nu este o particulă de diferenţă între El şi tine. ” “Toate tendinţele spre păcat care sunt în trupul uman erau şi în corpul său omenesc,” totuşi “nu a permis niciuneia din ele să apară; El biruindu-le pe toate” ( Buletinul Conferinţei Generale 1895, pg. 231, 233, 267).

Logica desprinsă din acestă credinţă a fost că, dacă Isus a fost exact ca noi, trăind totuşi o viaţă fără de păcat, atunci la fel trebuie să se întâmple şi cu alte fiinţe omeneşti – în special cele din ultima generaţie (Buletinul Conferinţei Generale 1897, p. 279; 1895 p. 303; E J. Waggoner, The Everlasting Covenant (London 1900, p.366)

Învăţătura conform căreia Cristos a avut natură păcătoasă în sensul de a avea aceleaşi tendinţe spre păcat ca oricare copil  al lui Adam, a devenit credinţa majorităţii adventiştilor de ziua a şaptea în prima jumătate a secolului XX. Aceste învăţături au beneficiat de o acceptare atât de largă, încât nu a fost nevoie să mai fie argumentate în literatura adventistă. Au fost acceptate ca realitate. Pe aceste învăţături M.L. Andreasen şi-a construit teologia generaţiei sfărşitului.

Conform lui Andreasen, generaţia finală ar trebui să facă ce a făcut Hristos. Prin aceasta s-ar demonstra universului că este posibil să trăieşti o viaţă perfectă,fără de păcat. (vezi M.L. Andreasen Cartea Evrei;Review and Herald, 1948; pp. 58-60. ; M. L. Andreasen The Sanctuary Service, Review and Herald 1947, pp 299-321.Posibilitatea acestei realizări se baza pe idea că Hristos, exemplul, a avut tendinţe păcătoase, ca orice alt copil al lui Adam. Din perspectiva lui Andreasen, Satan ar fi înfrânt  prin demonstraţia generaţiei finale. Pentru justificarea Sa, Dumnezeu a fost dependent de această demonstranţie şi marea controversă nu ar fi putut fi dusă până la încheiere fără aceasta. (vezi Sanctuary Service, pp.299, 303,304, 310,312, 315, 318, 319, 321;

Pe la 1940 Andreasen devenise cel mai influient teolog în adventism şi teologia lui despre generaţia finală fusese acceptată de o mare majoritate a adventiştilor. Iar această teologie, trebuie să remarcăm încă o dată, era bazată pe faptul că Isus Cristos era asemenea oricărui copil al lui Adam. El nu ar fi avut doar o natură umană păcătoasă în sens general, ci a posedat de asemenea înclinaţii păcătoase.. Prin aceasta El a fost privit ca având natura lui Adam după cădere.

În acest context, câţiva lideri adventişti au început să se întâlnească cu Walter Martin, în mijlocul lui 1950, ca el şi colegii lui să îi poată întreba cu privire la credinţele lor doctrinale. Răspunsurile adventiste la întrebările lor au putut fi publicate ca Seventh-day Adventists Answer Questions on Doctrine in toamna lui 1957.

II.                   O ALTĂ PIESĂ DE ISTORIE IMPORTANTĂ

Din Adnotări

Din 1890 au existat în adventism două înţelegeri  complet diferite cu privire la natura umană a Domnului Hristos. Una fusese o interpretare vizibilă, în timp ce cealaltă rămăsese invizibilă.

Interpretarea vizibilă fusese fixată de Jones, Waggoner şi Prescot pe la jumătatea lui 1890. Ea susţinea că Isus a fost ca oricare făptură umană, fără “ o particulă de diferenţă”, că Isus avea aceleaşi înclinaţii păcătoase ca oricare om. Această interpretare, aşa cum am mai arătat, a fost îndelung publicată şi devenise poziţia acceptată de majoritatea adventiştilor.

Celălalt ţărm al gândirii advertiste cu privire la acest subiect fusese în majoritate invizibil, pus la păstrare în scrisori nepublicate şi periodice epuizate, (care nu se mai editează). A doua interpretare aparţinea Elenei White. Dar, până la publicarea Questions on Doctrine, majoritatea afirmaţiilor ei despre subiect, nu fuseseră colectate şi publicate împreună…Până în 1950, fuseseră aproape invizibile. Dar, în Questions on Doctrine, ele au fost colectate şi expuse pentru ca toţi să le poată vedea.

III.               AFIRMAŢII APARENT CONTRADICTORII

Ale lui Ellen White

1.Natura umană căzută (păcătoasă)

« Hristos, care nu a cunoscut nici cea mai mică pată sau contaminare de păcat , a luat natura noastră în condiţia ei deteriorată …

Luând asupra Sa natura umană în condiţia ei căzută … El a fost supus neputinţelor şi slăbiciunilor trupului cu care omenirea este cuprinsă »

Ms 143 1897

« Îmbrăcat în hainele omenirii, Fiul lui Dumnezeu a coborât la nivelul celor pe care voia să-i salveze. În El nu a fost viclenie sau păcat ; a fost întotdeauna pur şi neîntinat ; totuşi a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă. »

Review and Herald 15 Dec.1896 p.789

“Hristos, Fiul fără pată al lui Dumnezeu, a onorat omenirea luând asupra Sa natura umană căzută. Om suferind, ispitit, asaltat de înşelăciunile lui Satan, cu divinitatea îmbrăcată în umanitate, aşa a trăit El pe acest pămînt, pentru a arăta, prin perfecta ascultare de voia Tatălui, ce poate deveni omenirea făcându-se părtasă de natură divină.”

Review and Herald 29 Sept.1896 p.613.

“Gândiţi la umilinţele lui Hristos. El a luat asupra Sa natura umană căzută, suferindă, degradată şi contaminată de păcat. El a luat durerile noastre, purtânu-ne îngrijorările şi ruşinea. El a îndurat toate ispitele cu care omenirea este asaltată. El a unit umanitatea cu divinitatea: un spirit divin locuind într-un templu de carne.”

“The Youth’s Instructor 20 Dec. 1900, p.394

“Salvatorul nostru a luat omenescul cu toate îndatoririle lui. El a luat natura omului cu posibilitatea cedării faţă de ispită. Noi nu avem nimic de purtat pe care El sa nu-l fi îndurat..”

Hristos Lumina Lumii p.117

« Îngerii s-au prosternat înaintea Lui. Şi-au oferit vieţile lor. Isus le-a spus că prin moartea Sa El trebuie să salveze pe mulţi, că viaţa unui înger nu poate plăti datoria. Doar viaţa Sa poate fi acceptată de Tatăl ca preţ de răscumpărare pentru om. Isus le-a spus, de asemenea, că ei vor avea o parte de acţiune, de a fi cu El si a-L întări în anumite vremi. ; că El ar lua natura umană căzută şi tăria Lui nu va fi egală nici măcar cu a lor ; că ei vor fi martori la umilinţele Sale şi la marile suferinţe. »

Early Writings, p.150

2. Natură umană  lipsită de păcat (degenerată dar fără înclinaţii  

                                                           păcătoase)

“La împlinirea vremii, El S-a descoperit în formă umană. Şi-a ocupat locul în fruntea omenirii, luând natura, dar nu păcătoşenia omului.”

The Signs of the Times, 29 mai 1901

“ Mântuitorul a fost strălucirea măririi Tatălui şi chipul lămurit al Persoanei Sale. El poseda maiestatea, desăvârşită şi excelenţa dumnezeiescă. El era deopotrivă cu Dumnezeu. A bineplăcut Tatălui ca în El să locuiască toată plinătatea dumnezeirii…El este fratele nostru în suferinţă dar fără să posede aceleaşi patimi ca noi. Ca unul care era fără de păcat, firea Sa avea oroare faţă de păcat.”

Mărturii pentru comunitate, vol.2 Cap. 17 (Suferinţele lui Cristos)

“Fiţi atenţi, extreme de atenţi la modul în care vă înclinaţi spre natura umană a lui Hristos. Nu-L aşezaţi înaintea oamenilor ca un om cu înclinaţii păcătoase. El este al doile Adam. Primul Adam a fost creat ca fiinţă pură, neprihănită, fără o pată de păcat asupra sa; era după chipul lui Dumnezeu. Putea cădea şi chiar a căzut prin încălcarea legii. Datorită păcatului, urmaşii săi au fost născuţi cu înclinaţii inerente spre neascultare. Dar Isus Hristos a fost singurul Fiu al lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa natura umană şi  a fost ispitit in toate punctele la fel cum natura umană este ispitită. El ar fi putut să păcătuiască; El ar fi putut cădea, dar nici pentru o clipă nu a existat în El vreo înclinaţie rea. A fost asaltat cu ispite in pustie, la fel cum Adam a fost asaltat cu ispite în Eden.”

The SDA Bible Comentary, vol. 5, p, 1128 , preluând

Scrisoarea 8, 1895

“Niciodată, pe nici o cale, nu lăsaţi slaba impresie asupra minţilor omeneşti că vreo pată de sau vreo înclinaţie spre corupţie a stat asupra lui Isus sau că în vreun fel ar fi cedat spre corupţie. El a fost ispitit în toate lucrurile aşa cum omul este ispitit, cu toate acestea este numit “Cel Sfânt”. Este o taină lăsată neexplicată muritorilor că Isus a putut fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi si totuşi fără păcat. Intruparea lui Hristos a fost întotdeauna şi va rămane întotdeauna o taină. Ceea ce este descoperit este pentru noi şi pentru copiii noştri, dar fiecare fiinţă omenească să fie avertizată cu privire la temeiul de a-L face pe Hristos întru totul uman, ca unul din noi, căci nu poate fi.”

Ibid. pp 1128, 1129

“Viaţa lui Isus a fost trăită in deplină armonie cu Dumnezeu. Cât a fost copil, El a gândit şi a vorbit ca un copil; dar nici o urmă de păcat nu a mânjit chipul lui Dumnezeu din El. Cu toate acestea nu a fost scutit de ispite…

Nici un copil omenesc nu va fi vreodată chemat să trăiască o viaţă sfântă în mijlocul unei lupte tot atât de înverşunată cu ispita cum a avut Mântuitorul nostrum.”

Hristos Lumina lumii, Bucuresti 1981, p.60

« Hristos nu a posedat aceleaşi neloialităţi păcătoase, corupte, căzute, pe care le posedăm noi, pentru că atunci El nu ar fi putut fi o jertjă desăvârşită. »

Selected Messages, book 3, p.131

« Isus este modelul (tiparul) nostru, exemplul perfect şi sfânt care ni s-a dat să-l urmăm. Niciodată noi nu putem egala tiparul ; dar noi trebuie să-l imităm şi să ne asemănăm, în conformitate cu capacităţile nostre. »

Review and Herald, 5 Feb.1985, p.81

“Natura divină, combinată cu cea umană L-au făcut în stare să reziste ispitelor lui Satana. Aici, încercarea lui Hristos a fost de departe mai mare decât cea a lui Adam şi Eva, pentru că Isus a luat natura noastră, căzută, dar nu coruptă.”

Ms 57, 1890

« Dumnezeu a adoptat natura omenească în persoana Fiului Său şi a dus-o (PE ACEEAŞI  Orig.) în cerul prea Înalt. »

Hristos Lumina lumii, Bucuresti 1981, p.18

III.                             MICĂ CONCLUZIE

Din Adnotări

“Cel mai nefericit aspect al întregii dispute asupra naturii umane a Domnului Cristos, care a divizat teologic adventismul pentru jumătate de secol, este că această dispută nu a fost necesară. Bătălia a fost purtată pe temeiurile dacă natura umană a Domnului Cristos a fost ca cea a lui Adam înainte de cădere sau după cădere. Cunoaştem astăzi că ambele răspunsuri sunt greşite, chiar dacă unii pot avea bănuielile de la 1950 şi 1960”

IV.                                CHEIA ÎNŢELEGERII AFIRMAŢIILOR

APARENT CONTRADICTORII

Din Adnotări

Ceea ce o dată fusese supoziţie nedemonstrată, a fost aşezat pe o temelie solidă în 1980. Una din cheile pentru o înţelegere aprofundată a aparentelor afirmaţii contradictorii ale Ellenei White despre natura umană a Domnului Cristos este de a examina cum a discutat subiectul unul din autorii ei favoriţi. Ellen G. White Estate are copii ale predicilor lui Henry Melvill, cu însemnări de Ellen White.Unele din lucrările ei indică acordul lor reciproc cu privire la diverse puncte de vedere. Tim Poirier, de la White Estates a analizat aceste detalii. Predica “Umilinţa Omului Isus Hristos” a lui Melvill, spune Poirier, este ajutorul special în a ne face să înţelegem şi să reconciliem aparentele contradicţii în afirmaţiile Ellenei White cu privire la umanitatea Domnului Hristos. Conform lui Melvill, căderea a avut două consecinţe primare: 1) “slăbiciuni inocente” şi 2) “înclinaţii păcătoase”. Prin slăbiciuni inocente Poirier scrie că Melville a înţeles lucruri cum ar fi: teamă, foame, oboseală, întristare şi moarte. Acestea sunt consecinţe nevinovate. Prin înclinaţii păcătoase Melville se referă la tendinţele spre păcat.. Melvill argumentează că înainte de cădere Adam nu avea nici ‘slăbiciuni inocente’ nici ‘tendinţe spre păcat’, că noi ne naştem cu ambele şi că Isus le-a luat pe primele dar nu şi pe celelalte.

Ministry 1989, 7,8

Slăbiciuni inocente Înclinaţii  păcătoase
Adam înainte de cădere             NU              NU
Adam după cădere            DA              DA
Hristos             DA              NU

Cu alte cuvinte Melvill susţine că Isus întrupat nu a fost nici ca Adam înainte de cădere, nici ca omenirea căzută după intrarea păcatului. Aceasta pare să fie poziţia pe care a susţinut-o Elen White. Această explicaţie a lui Melvill se potriveşte perfect cu afirmaţia ei care i-a cauzat lui A.T. Jones multă tulburare la sesiune Conferinţei Generale din 1895: Hristos “este un frate în slăbiciunile noastre dar nu în a poseda aceleaşi patimi” (Testimonies vol. 2 p.202)

Modelul lui Melvill este singurul care poate explica toate afirmaţiile lui Ellen White despre natura umană a Domnului Hristos…

Questions on Doctrine (1957) a fost pregătită sub îndrumarea Asociaţiei Pastorale a Conferinţei Generale a Bisericii Advertiste de Ziua a Şaptea. Trebuie remarcat că următoarea carte majoră care oferă o imagine de ansamblu a doctrinelor advertiste publicată de Asociaţie, Adventiştii de Ziua a Şaptea cred (1988), nu a urmat ideea călăuzitoare din Questions on Doctrine referitor la natura Domnului Cristos, ci a utilizat modelul lui Melvill (pp. 47-48)

“El nu a luat asupra Sa nici măcar natura îngerilor, ci pe cea umană, perfect identică cu propria noastră natură, exceptând vreo pata de păcat… El avea raţiune, conştiinţă, memorie, voinţă şi afectivităţi ale sufletului uman, care au fost unite cu natura Sa divină.”

Ms. 57,1890

« Isus aluat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slabită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam El a primit urmările lucrări marii  legi a eredităţii … El a venit cu o ereditate ca aceasta ca să împartă cu noi grijile şi ispitele şi să ne dea o pildă de o viaţă lipsită de păcat”

Cristos Lumina Lumii .p. 40, Ediţia Bucureşti 1981

V.      Poziţia din Handbook Seventh-Day Adventist Theology

“Umanitatea Sa nu corespunde umanităţii lui Adam înainte de cădere şi nu în fiecare privinţă umanităţii lui Adam după cădere, pentru că Scripturile portretizeză umanitatea lui Isus ca fiind fără de păcat. Conceput prin Duhul Sfânt, naşterea Sa a fost supranaturală (Matei 1:20; Luca 1:35), îngerul trimis de Tatăl spunându-i Mariei despre “sfântul care se va naşte”. El a venit “ într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3). A luat natura umană în condiţia ei căzută, cu infirmităţile şi responsabilităţile ei şi purtând consecinţele păcatului; dar nu păcătoşenia ei. El a fost pe deplin uman, una cu rasa umană, cu excepţia păcatului … Lipsa de păcat a lui Isus nu este numai o problemă a perfecţiunii morale ci temelia morţii Sale sacrificatoare. Lipsa Lui de păcat nu înseamnă simpla afirmaţie: Cristos prin El Însuşi, ci de asemenea Cristos pentru noi, Cristos ca Salvador al nostru. Pentru că El este Sfânt şi fără de păcat este pe deplin calificat să fie Domn, Răscumpărător şi Mare Preot pentru păcătoşi.”

Handbook Seventh-Day Adventist Theology, pp. 164,165

VI: Din articolul

What human nature Did Jesus Take? Unfallen

 Postat pe site-ul Institutului de Cercetare Biblică al Conferinţei Generale:  www.adventistbiblicalresearch.org

A.    Din secţiunea: Cuvântul S-a făcut trup

Biblia spune: “Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1:14). Ce vrea să însemne cuvântul grecesc pentru trup? Ne spune el cumva că natura umană a lui Isus a fost păcătoasă sau nepăcătoasă? Sarx apare de 151 de ori în Noul Testament.Lexiconul  grec-englez Arndt and Gingrich îi oferă opt înţelesuri… Numai unul din acestea are de a face cu păcatul. În greacă, cuvântul uzual pentru păcat este hamartia şi nu sarx.

B.   Cum înţelegem Romani 8:3?

”…Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului.”

Cuvântul cheie este “asemănătoare”.Homoioma, utilizat în Romani 8:3 înseamnă similar (pentru că era uman) dar nu “acelaşi” (pentru că nu exista păcat). Scripturile sunt consistente în această privinţă. Astfel, Filipeni 2:7 spune că Isus “… a luat chip de rob, făcându-seasemenea oamenilor.” Evrei 2: 17 spune: Prin urmare a trebuit să se asemene fraţilor săi în toate lucrurile.”

De ce asemenea şi nu identic?

Isus a fost mai mult decât copilul Mariei. El a fost Dumnezeu. Devenind om, El nu a încetat să fie Dumnezeu. Aceasta înseamnă că, nefisurata relaţie etermă cu Dumnezeu nu  a fost fărâmiţată când S-a făcut uman. Întruparea nu a fost doar o altă naştere umană. A fost Dumnezeu urzind spărtura scobită de păcat şi, cu propria fiinţă, formând puntea de la Dumnezeu la om. Dumnezeirea acestor evenimente nu trebuie pierdută în comparaţii superficiale cu altele omeneşti. Toţi alţii au doi părinţi omeneşti. Dar nu Adam şi Cristos.

În al doilea rand, Misiunea lui Hristos trebuia să determine extinderea identităţii Sale cu umanitatea noastră. Pentru a fi Salvatorul nostru trebuia să devină una cu noi. Dar El nu putea trece dincolo de cerinţele misiunii Sale, (Aceeaşi sfinţenia cu sfinţenia Legii călcate care este caracterul lui Dumnezeu), El nu putea deveni un păcătos în natură sau în fapte. Ca în sistemul ceremonial de jerfe, misiunea lui Cristos putea fi dusă până la capăt doar de Mielul fără pată, fără cusur sau altceva de felul acesta.

Efectele păcatului

În această discuţie trebuie să luam în serios natura devastatoare a păcatului. Fiecare prunc este centrat spre sine înainte de a cunoaşte ce constituie păcatul. Biblia ne oferă două definiţii ale păcatului, una în termenii comportamentului, alta în termenii relaţiei. Astfel, păcatul este călcarea Legii (1 Ioan 3:4) şi “ce nu vine din încredinţare este păcat” (Romani 14:23). Ambele au fost prezente în păcatul originar din Eden.

Romani 5:12-19. Trei paralelisme repetate între cei doi Adam. Moartea sau condamnarea nu a trecut la fiecare persoană datorită propriului păcat. Este valabil şi lucrul acesta. Dar, într-un sens mai profound, moartea a trecut la fiecare om datorită păcatului lui Adam, însemnând ruperea relaţiei cu Dumnezeu.Că păcatul lui Adam afectează toată rasa, este menţionat de cinci ori în versetele 15-19. Deci, nu poate fi adevărat că păcatul nu este prezent până la primul act păcătos al persoanei. Oamenii sunt născuţi păcătoşi. Moartea domneşte (v.14) de la păcatul lui Adam. Copiii pot muri înainte de a cunoaşte păcătuirea. De aceea a venit Isus; pentru a restaura legătura şi a aduce viaţa veşnică. Paralelismul din Romani 5: 12-14 este crucial prin însemnătatea sa. ‘Aşa cum păcatul sfârşeşte în moarte, la fel neprihănirea în viaţă’. Dacă păcatul lui Adam este izvorul morţii pentru toţi oamenii şi este aşa dinainte ca oamenii să se nască,, atunci lipsa de păcat a lui Isusu este izvorul tuturor neprihăniţilor. El a fost asemenea nouă, s-a născut cu limite fizice omeneşti, dar nu identic cu noi pentru că nu S-a născut ca păcătos într-o relaţie ruptă cu Dumnezeu.

Realitatea biblică despre faptul că păcatul a trecut de la Adam la fiecare copil născut (nu şi vina, ci moartea ca rezultat al păcătuirii), înseamnă că păcatul nu poate fi definit în întregime ca faptă. Aceasta ar fi o definiţie prea superficială. Deşi păcatul include alegeri greşite, prin urmare fapte şi chiar gânduri (vezi Matei 5:28) el include , de asemenea şi NATURA. Dacă noi nu am fi născuţi păcătoşi, atunci noi nu am avea nevoie de Salvator până la prima noastră faptă sau gând păcătos…Trebuie să înţelegem că ambele aspecte ale efectului păcatului – moartea corporativă şi vina personală – necesită un Salvator. Noi avem nevoie de Isus ca înlocuitor pentru toată viaţa noastă nu doar de la primul moment în care am cunoscut rebeliunea. Fiecare fiinţă umană salvată de Hristos este născută ca păcătos. David spune: “Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea.” (Ps. 51:5)

Isus este modelul nostru în viaţă dar nu în naştere.

… Biblia nu plasează o valoare salvifică pe prima noastră naştere. De fapt, afirmă cu claritate: “…dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3 :3) Doar Omul Isus nu a avut nevoie de naştere din nou.

A defini păcatul doar ca acţiune rea sau călcare a legii înseamnă a privi doar la manifestările lui exterioare. La rădăcinile sale, păcatul este ruperea relaţiei între păcătos şi Dumnezeu. Isus a venit în lume să restaureze relaţia, nu pentru a continua în separare. Astfel, El a venit asemenea nouă (ca o fiinţă umană) dar nu identic nouă (în relaţia ruptă cu Dumnezeu). Isus a restabilit legătura cu Tatăl doar pentru că prin întrupare El a rămas într-o relaţie nefisurată cu Dumnezeu. Spiritual, el a rămas făra de păcat.

C.                     Unicitatea lui Isus

El a fost singurul om care a fost deopotrivă şi Dumnezeu. El a fost singurul om care a fost născut din Spiritul Sfânt, fără un tată omenesc. El a fost unicul om care a existat din veşnicie ca Dumnezeu, independent de părinţi pentru viată… Posedând umanitatea fizică a timpului Său, el a venit cu o relaţie veşnică şi lipsită de păcat cu Dumnezeu. Atenţia la Hristos ca monogenes i-ar fi salvat pe mulţi de panteism (Kellogg, Jones, Waggoner) şi de mişcarea trupului sfinţit.(Donnell, Conferinţa Indiana). Biblia cere ca UNICITATEA lui Isus să fie punctul nostru de plecare în Christologie. El nu este doar un alt om, ci Dumnezeu devenit om.

D.

Ispitit ca şi noi

Am văzut că informaţiile biblice ne prezintă un Isus uman unic, care nu a putut avea păcat.  Apare întrebarea: “Atunci ne înţelege El cu adevărat? Sau este El o fiinţă solitară, care are un avantaj neonest faţă de noi? Poate fi El cu adevărat un Mare Preot milos? Pe scurt, a fost El ispitit în toate cum suntem şi noi?

Christologia noastră afectează înţelegere ispitirii lui Cristos.

E. J. Waggoner, asemenea lui Barth, a crezut că Isus a luat natura păcătoasă dar nu putea păcătui pentru că era divin. Atunci la ce bun o natură păcătoasă ca a noastră dacă El avea şi o natură divină care nu era ca  a noastră? Una o neutraliza pe cealaltă, îndepărtând realitatea ispitei de la El. În schimb, Biblia spune că El “a fost ispitit în toate ca şi noi.” (Evrei 4:15)

În toate nu înseamnă ‘aceleaşi ispite’. De exemplu, Isus nu a fost ispitit să privească la televizor, … sau să încalce limita de viteză. Dar a fost ispitit să-Şi înceteze dependenţa de Dumnezeu. Satana a întrebuinţat diferite metode pentru acelaşi final. Scopul tuturor ispitirilor este de a rupe relaţia cuiva cu Dumnezeu. Ispitele lui Isus au fost mai mari decât ale noastre, pentru că doar Cel ce niciodată nu le-a îngăduit, le putea simţi tăria lor deplină.

B.F. Westcott exprimă aceasta în felul următor: “Mila faţă de păcătos în încercările lui nu depinde de experimentarea păcatului ci de experimentarea puterii ispitei fată de păcat, pe care doar unul fără de păcat o poate cunoaşte la deplina intensitate …

Dar “in toate lucrurile” include ‘în aceleaşi maniere’? Înclinaţiile spre păcat se dobândesc pe două căi: prin păcătuire şi prin a fi născut ca păcătos. Isus nu le-a avut pe niciunele. El S-a născut sfânt ( Luca 1:35) iar Satana nu a avut nimic în El (Ioan 14:30). Fiind ispitit în toate lucrurile ca şi noi trebuie înţeles în lumina informaţiilor biblice oferite deja spre considerare. Aceasta înseamnă că Isus, CA FIINŢĂ OMENEASCĂ UNICĂ a fost ispitit în toate lucrurile asemenea nouă.

Unicitatea lui Isus nu-I oferă un avantaj faţă de noi în calea ispitelor ci un dezavantaj. În unicitaea Sa stă mântuirea noastră. Doar Isus a sinţit forţa deplină a urii satanice, marea luptă a lui Satan fiind între el şi Hristos. Tot iadul era împotriva omului dependent Isus; şi dinolo de acestea, Isus nu putea primi iertare dacă era biruit. Imaginaţi-vă presiunea când fiecare moment, fiecare acţiune purta cu sine astfel de consecinţe pentru El şi întreaga lume. Dacă Isus trebuia să fie trup păcătos pentru a ne înţelege luptele din proprie experienţă, atunci cum ar fi putut simpatiza cu reziduurile rasei? Sau cu mar fi putut salva generaţia de după două mii de ani, căzută în degenerare genetică? Dacă însuşirea naturii umane păcătoase  era o precondiţie ca El să poată fi ispitit ca şi noi, atunci El ar fi trebuit să vină contemporan cu ultimul om născut. Şi totuşi, chiar dacă Isus ar fi fost o persoană a ultimei generaţii, contemporanii Săi ar fi fost mult mai degradaţi din cauza păcatelor proprii.

.

Dar dacă UNICITATEA Lui i-a făcut ispitirea mai grea, atunci El nu are nevoie de natura noastră păcătoasă pentru a fi ispitit ca şi noi. Nu până la moartea Sa când “Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, L-a făcut păcat pentru noi” (2 Cor. 5 : 21). Niciodată înainte de acest moment păcatul nu I-a adus despărţirea de Tatăl Său, care I-a cauzat strigătul : « Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit ? » (Mat. 27 :46) Omul Isus a devenit păcat pentru noi în misiunela noarte şi nu în naturăla naştere.

E.                                             Doxologie

.

 

Isus Hristos a fost unic nu doar ca Dumnezeu cu noi ci şi ca Om cu noi. El a fost divinitatea fără de păcat unită cu trupul uman slăbit de păcat, dar a fost lipsit de păcat în ambele naturi. El a fost Dumnezeu cu noi dar a trăit ca Om cu noi, într-o totală dezbrăcare de Sine (Fil. 2 :7). În timp ce a rămas Dumnezeu, El a renunţat să-Şi folosească atributele divine, trăind ca om autentic în totală dependenţă de Tatăl Său din ceruri.

Cine altcineva a devenit limitat la un trup omenesc când a existat mai înainte peste tot? Cine altcineva a ales să rămână astfel pentru totdeauna? Cine altcineva a plonjat în cancerul terminal şi inoperabil al păcatului pentru a aduce vindecare radicală şi să nu se infecteze el însuşi? Cum poate fi Isus modelul meu în toate acestea? Cum îl pot eu copia pe El? Cum pot fi eu fără de păcat din naştere, ca prunc şi de-a lungul întregii vieţi? Cum pot eu birui tot ce a biruit El? Şi cand, la sfârşit, El a biruit pe Satan prin moartea Sa la Calvar – care a avut consecinţe cosmice şi salvifice – cum pot eu să Îl urmez? Da, Tânjesc să fiu ca El dar admit că este pentru totdeauna UNIC. La fel ca Petru mărturisesc: “Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos.” (Luca 5:8) Dar în îndurarea Sa, El îmi spune: “Vino la Mine!” (Mat. 11:28)

El mă atrage prin unicitatea Lui. Am disperată nevoie de ceea ce Îl face diferit faţă de mine.Creştinism nu înseamnă doar să fiu ca El.Creştinism este viaţa în El. Noi suntem neprihăniţi doar în Hristos, niciodată în noi înşine.Vestea bună este mai mult decât : « Copiaţi-mă ! » Întotdeauna şi pe primul loc este : « Rămâneţi în Mine ! » (Ioan 15 : 4). « Hristos în voi nădejdea slavei » (Col. 1 :27)

Adevărata Christologie nu se sfârşeşte în dispute ci în închinare plină de recunoştinţă şi ascultare plină de bucurie. Privind la El, nu doar Îl vom lăuda ci ne vom schimba în acelaşi chip al Lui (2 Cor. 3:18). Văzând dragostea Lui unică pentru noi vom dori să fim umpluţi şi mai mult cu El, pentru a fi ca El. Această concentrare este crucială. La El şi la lucrările Lui, dincolo de noi şi de lucrările noastre. Nu doar Îl vom urma, ci vom fi împreună.Şi din această comuniune, va apărea minunea – vom deveni ca Cel pe care L-am admirat cel mai mult. Christologia are punctul culminant în strigătul: “…trăiesc … dar nu mai trăiesc eu ci Cristos trăieşte în mine!” (Gal. 2:20). Doar în această uniune dependentă poate fi Isus modelul nostru.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s