2. Ellen G White – Scrieri


Ellen White Estates- Scrierile lui Ellen G White-https://egwwritings.org/-penntru a citi dati click pe imagine

Scriptura afirmă că numai Dumnezeu are izvorul

puterii şi stăpânirii (Ps. 83:18). În calitate de Creator

şi Domn peste natură şi istorie, Dumnezeu are

dreptul să-Şi exercite autoritatea asupra omenirii

(Is. 45:22,23). În Vechiul Testament, Dumnezeu

Îşi delega autoritatea unor oameni, numiţi profeţi

(1 Sam. 3:20; 9:9); El obişnuia să comunice cu aceştia

prin intermediul vedeniilor şi viselor (Num. 12:6).

Aceştia erau purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu

înaintea poporului Său (Ezech. 24:21), aşa cum

Aaron era purtătorul de cuvânt al lui Moise (Ex. 4:16).

În Noul Testament, Isus Şi-a delegat autoritatea

uce nicilor şi profeţilor Noului Testament. Astfel,

Pavel putea spune în 1 Tes. 2:13 – „Voi aţi primit

Cuvântul lui Dumnezeu auzit de la noi… nu ca pe

cuvântul oamenilor, ci, aşa cum şi este în adevăr, ca

pe Cuvântul lui Dumnezeu.” Cuvântul profetic are

autoritate pentru că Dumnezeu îi conferă această

autoritate. Moise ştia că a fost autorizat să vorbească

în Numele lui Dumnezeu, aşa cum o ştiau Isaia,

Petru şi Pavel (2 Cor. 10:8), iar copiii lui Dumnezeu

i-au primit ca soli ai lui Dumnezeu.

I. Autoritatea profeţilor necanonici

În Scriptură găsim profeţi canonici, precum Moise

şi Ieremia, ale căror scrieri au ajuns să fa că parte

din canonul biblic. De asemenea, găsim şi profeţi

necanonici, cum ar fi Natan, Ahia şi Ido (2 Cron.

9:29), ale căror cărţi, deşi inspirate, nu au fost incluse

în canonul biblic. Nu ştim de ce Dumnezeu a

ales anumite cărţi pentru a face parte din Scripturi,

iar pe altele nu le-a ales. Fără îndoială că El ştia de ce

anume avea nevoie omenirea pentru a putea înţelege

Planul de Mântuire. Însă ceea ce profeţii necanonici

au spus sau au scris avea aceeaşi autoritate şi obligativitate

pentru contemporanii lor ca cele scrise de

Moise şi Isaia (2 Sam. 12:7-15). Autoritatea unei cărţi

profetice provine din faptul că ea este inspirată, şi

nu din faptul că este inclusă sau nu în canonul biblic.

Odată cu Ioan, canonul a fost închis, astfel că nicio

carte inspirată nu mai poate fi inclusă.

Dacă astăzi arheologii ar descoperi cartea lui

Natan, aceasta nu ar fi inclusă în canon, şi orice

declaraţie teologică din ea rămâne o declaraţie

inspirată şi cu autoritate în afara canonului. Canonul

reprezintă un număr de cărţi grupate sub călăuzirea

lui Dumnezeu, pentru a sluji drept regulă de credinţă

şi vieţuire pentru poporul lui Dumnezeu.

El cuprinde tot ce este necesar omului în vederea

mântuirii. Apostolul Pavel a scris un număr de

epistole inspirate care s-au pierdut, cum ar fi cea

către laodiceeni (Col. 4:16) sau prima sa epistolă

către corinteni (1 Cor. 5:9). Dacă astăzi s-ar descoperi

aceste epistole, nu ar fi incluse în canon, dar ar

rămâne epistole inspirate, în afara canonului.

II. Scrierile lui Ellen G. White

Biblia reprezintă mesajul lui Dumnezeu pentru

toate timpurile şi toţi oamenii. Este trestia de măsurat,

etalonul la care totul trebuie raportat. Este

îndrumătorul suprem pentru fi ecare creştin. Scrierile

lui Ellen G. White, pe de altă parte, sunt mesajul

lui Dumnezeu pentru un anumit popor – biserica

rămăşiţei Sale dintr-un anumit timp al istoriei.

Scrierile sale nu sunt o doctrină sau un standard nou

sau adiţional, ci un ajutor pentru biserica din timpul

sfârşitului. Astfel, scrierile sale au un alt scop decât

Biblia, fi ind „o lumină mai mică ce conduce către

lumina mai mare.” (Evanghelizarea prin literatură,

pag. 125, orig.)

În 1982, Conferinţa Generală a Bisericii Adventiste

de Ziua a Şaptea a publicat o listă de afi rmaţii

şi negaţii cu privire la scrierile lui Ellen G. White

(Ministry, august 1982). Într-una din aceste afi r –

maţii se precizează: „Noi credem că Ellen G. White

a fost inspirată de Duhul Sfânt, iar scrierile ei,

produs al acelei inspiraţii, au aplicaţie şi autoritate

în special asupra adventiştilor de ziua a şaptea.”

La rubrica negaţiilor, se declara clar că, deşi între

scrierile lui Ellen G. White şi Scriptură nu există

nicio di ferenţă calitativă sau de grad de inspiraţie,

adventiştii de ziua a şaptea „nu cred că scrierile lui

Ellen G. White sunt un adaos la canonul Sfi ntelor

Scripturi”.

Concluzia era aceea că „o înţelegere corectă a

inspiraţiei şi autorităţii scrierilor lui Ellen G. White

va evita căderea în vreuna

dintre aceste două extreme:

(1) considerarea acestor

scrieri ca operând de pe

acelaşi nivel canonic cu

Scriptura şi (2) considerarea

acestora drept literatură

creştină obişnuită”.

III. Autoritatea scrierilor lui Ellen G. White

Adventiştii de ziua a şaptea resping ideea că

ar exista mai multe grade de inspiraţie. Ei cred că

Ellen G. White a fost mesagerul lui Dumnezeu şi că

a fost inspirată la fel ca profeţii din Vechiul şi Noul

Testament. Întrebarea care se ridică este: Dacă Ellen

White a fost la fel de inspirată ca profeţii din Vechiul

şi Noul Testament, ce autoritate deţin scrierile sale?

Răspunsul nu poate fi decât unul singur: Au aceeaşi

autoritate pe care scrierile profeţilor necanonici au

avut-o pentru timpul în care au trăit. Ellen White a

fost foarte clară în ceea ce priveşte sursa scrierilor

ei. Nu existau decât două posibilităţi: „Dumnezeu

ori dă învăţătură bisericii Sale, mustrând greşelile

şi întărind credinţa, ori nu. Ori este lucrarea lui

Dumnezeu, ori nu este. Dumnezeu nu face nimic în

colaborare cu Satana. Lucrarea mea… poartă pecetea

lui Dumnezeu sau pecetea vrăjmaşului. Nu există

cale de mijloc în această chestiune. Mărturiile sunt

ori de la Duhul lui Dumnezeu, ori de la duhul celui

rău” (Mărturii, vol 5, pag. 671, orig.). Într-o scrisoare

trimisă bisericii din Battle Creek, ea spunea: „Eu nu

scriu un simplu articol în care îmi exprim propriile

idei. Scriu ceea ce Dumnezeu mi-a făcut cunoscut în

viziune – razele preţioase ale luminii revărsându-se

de la tron…” (Selected Messages, vol. 1, pag. 27)

Pentru că sursa celor scrise de Ellen White este

una divină, cuvintele sale au autoritate. Celor care

refuză să accepte că scrierile sale au autoritate

divină, ea le spune: „Atunci când vă trimit un mesaj

de avertizare şi mustrare, mulţi dintre voi le declaraţi

ca nefi ind decât părerea sorei White. Astfel, voi aţi

adus o ofensă Duhului lui Dumnezeu.” (Selected

Messages, vol. 1, pag. 27)

În acelaşi timp, a accentuat subordonarea scri e –

ri lor sale Bibliei, pe care o numea „lumina mai ma re”

(Evanghelizarea prin literatură, pag. 125, orig.).

„Noi trebuie să primim Cuvântul lui Dumnezeu ca

autoritate supremă” (Mărturii, vol. 6, pag. 402,

orig.), iar „Sfi ntele Scripturi trebuie acceptate ca

descoperire infailibilă, imperativă a voii Sale. Acestea

sunt standard pentru caracter, descoperitor

de doctri nă şi test pentru experienţă” (Tragedia

veacurilor, vii, orig.). De aceea, spune ea, „mărturiile

sorei White nu trebuie aşezate pe primul loc. Cu vân –

tul lui Dumnezeu este standardul infailibil… Fiecare

să îşi argumenteze poziţia cu Scriptura şi fi ecare lucru

pe care îl susţine ca fi ind adevăr să-l dovedească

prin Cuvântul lui Dumnezeu.” (Evanghelizare,

pag. 256, orig.). Cu ocazia unei în tâlniri ce a avut

loc la Colegiul Battle Creek, cu o seară înainte de

Conferinţa Generală din 1901, Ellen White le spunea

conducătorilor: „Lăsaţi-o pe sora White de o parte.

Până când nu veţi păzi Biblia, să nu-mi mai citaţi

cuvintele!” (Spalding and Magan Collection,

pag. 167)

Totuşi, pentru ea, aceasta nu contesta manifes

tarea darului profeţiei în lucrarea sa. „Faptul

că Dumnezeu le-a descoperit oamenilor voia Sa,

prin intermediul Cuvântului Său, nu a făcut inutilă

prezenţa continuă şi călăuzitoare a Duhului Sfânt.

Dimpotrivă, Duhul a fost făgăduit de Mântuitorul

nostru, ca să le descopere Cuvântul slujitorilor Săi, să

îi lumineze şi să aplice învăţăturile Lui.” (Tragedia

veacurilor, vii, orig)

IV. Recunoașterea din partea bisericii

De la început, Biserica Adventistă de Ziua a

Şaptea a recunoscut valoarea şi autoritatea deţinute

de scrierile lui Ellen White. Nu mai târziu de 1855,

conducerea Mişcării Adventiste şi-a declarat în

mod public convingerea că scrierile lui Ellen White

sunt de la Dumnezeu. Ca atare, „putem să ne recunoaştem

datoria de a urma scrierile ei şi a ne lăsa

îndreptaţi de sfaturile şi mustrările ei” (Review

and Herald, 4 decembrie 1885). De la acea dată, în

cadrul Sesiunilor Conferinţei Generale au fost emise

declaraţii prin care se afi rma încrederea în scrierile

lui Ellen White „drept învăţături de la Duhul lui

Dumnezeu”. (RH, 14 februarie 1871)

În 1980, cu ocazia Sesiunii Conferinţei Generale

care a avut loc la Dallas, Texas, au fost adoptate cele

27 de puncte fundamentale de doctrină. Punctul

nr. 17 tratează darul profeţiei manifestat în lucrarea

lui Ellen G. White. Iată ce se afi rmă la acest punct:

„Ca sol al Domnului, scrierile sale sunt o sursă de

adevăr continuă şi autoritară, oferind bisericii mângâiere,

călăuzire, învăţătură şi îndreptare.”

Deşi a trecut aproape un secol de la moartea

lui Ellen G. White, scrierile sale inspirate continuă

să fi e un factor călăuzitor şi unifi cator în Biserica

Adventistă.

Gerhard Pfandl este director-asociat

la Institutul de Cercetări Biblice.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s