06. Planul Mântuirii


De memorizat: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Ioan 3,16.

Introducere: “Căderea omului a umplut tot cerul cu tristeţe. Lumea pe care a făcut-o Dumnezeu a fost mânjită de blestemul păcatului şi locuită de fiinţe care erau osândite la mizerie şi moarte. Părea că nu mai există nici o cale de scăpare pentru călcătorii Legii… Dar iubirea divină pusese la cale un Plan prin care omul putea să fie salvat.”1)

I. Un plan făcut din timp

1. Când a fost întocmit Planul Mântuirii? Efes. 1,9-11; 3,9-11; Apoc. 13,8.

Notă: Să nu ne închipuim că Cerul a fost luat prin surprindere, pe nepregătite, de tragedia păcatului. “Planul pentru mântuirea noastră nu a fost o idee venită mai la urmă, după căderea omului în păcat. El a fost o revelaţie a ‘tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri’… Dumnezeu n-a ordonat să se nască păcatul, dar i-a prevăzut existenţa şi a luat măsuri ca să întâmpine această grozavă nenorocire.”2)

2. Care a fost prima afirmaţie privind Planul divin de salvare? Gen. 3,15.

Notă: În faţa păcatului, Dumnezeu a avut de ales între trei alternative: 1. moartea veşnică a păcătosului; 2. înlăturarea Legii divine, care cerea sentinţa de moarte asupra călcătorilor ei; 3. Dumnezeu să plătească preţul de răscumpărare, dându-i păcătosului o şansă de supravieţuire. În primul caz, omul ar fi pierit pentru veci, iar Satana ar fi triumfat, folosind cazul pentru susţinerea învinuirii că Dumnezeu ar fi un tiran. În cel de-al doilea caz, prin anularea Legii care stă la baza cârmuirii divine, dar care cerea moartea păcătosului, universul ar fi rămas fără un principiu de cârmuire, păcatul s-ar fi extins şi lumea lui Dumnezeu s-ar fi dezbinat, răul devenind veşnic şi de neânlăturat. Dumnezeu a ales ultima soluţie în planul Său, acordându-i omului un timp de har pentru îndreptare.

II. Scopul Planului de Mântuire

1. Ce scopuri mai adânci au fost urmărite prin soluţia salvării aleasă de Dumnezeu?

a) În primul rând, mântuirea omului: Ioan 3,16.

b) Înlăturarea discordiei şi a rebeliunii din univers: Rom. 8,19-21.

c) Justificarea lui Dumnezeu faţă de univers: Rom. 3,4.

d) Înălţarea şi glorificarea Legii, ca expresie a voinţei lui Dumnezeu: Isaia 42,21.

Notă: Cele două verbe din Isaia 42,21, care se referă la Lege, sunt: gadal = a deveni mare; şi adar = a face ca ceva să devină onorat, glorificat, glorios, slăvit, respectat. Sensul textului este acesta: “Domnul a vrut pentru dreptatea Lui, ca Legea să devină mare şi slăvită (respectată).”3)

“Planul de Mântuire avea, totuşi, un scop mai larg şi mai adânc, decât numai răscumpărarea omului. Nu numai din acest motiv a venit Hristos pe pământ; El n-a venit numai ca locuitorii acestei lumi mici să respecte Legea lui Dumnezeu, aşa cum ea trebuia să fie respectată, ci pentru a justifica caracterul lui Dumnezeu în faţa universului.”4)

2. În mod concret, ce prevede Planul de Mântuire? 1 Tim. 1,15-16; 2 Cor. 5,19.

Notă: “Nimeni, numai Hristos putea să răscumpere pe omul căzut sub blestemul Legii şi să-l aducă din nou în armonie cu Cerul. Hristos avea să ia asupra Sa vina şi ruşinea păcatului, un păcat atât de insultător pentru un Dumnezeu sfânt, încât trebuia să despartă pe Tatăl de Fiul Său. Hristos avea să coboare în adâncurile mizeriei, pentru a salva omenirea ruinată.”5)

Termenul prin care Noul Testament exprimă “împăcarea” este katallage, un cuvânt specific pentru gândirea creştină. Nu are nici un corespondent în ebraică, nici în limbajul religios grec. Cuvântul exprimă faptul că lucrarea lui Dumnezeu săvârşită prin Isus Hristos este un eveniment atât de specific, încât – pentru exprimarea ei – trebuia să se recurgă la compunerea unei expresii. În centrul ei stă cuvântul allos, ceea ce înseamnă “alt, altul, alta”. Katallage înseamnă “schimb”, “altul pus în locul meu” sau, în înţeles creştin, ispăşire, sau împăcare.

III. Isus Hristos, singurul Mântuitor

1. Cine a fost rânduit ca singurul mijloc de mântuire pentru păcătoşi? Fapte 4,12; Ioan 14,6; 10,9; Isaia 43,11.

Notă: “Unicul plan prin care putea fi asigurată mântuirea omului implica tot cerul în jertfa sa nemărginită. Îngerii s-au aruncat la picioarele Comandantului lor, oferindu-se ca jertfă pentru omul păcătos. Dar viaţa unui înger nu putea plăti datoria; numai El, care l-a creat pe om, avea puterea de a-l salva… El (Hristos) le-a arătat cum va trebui să coboare din curăţia şi pacea cerului, din bucurie, din gloria şi din viaţa Sa nemuritoare şi va veni în contact cu degenerarea pământului ca să sufere durerea, ruşinea şi moartea. El avea să Se interpună între păcătos şi pedeapsa păcatului… El va trebui să moară de cea mai cruntă moarte, fiind spânzurat între cer şi pământ ca un păcătos vinovat… El va îndura groaza sufletului, ascunderea feţei Tatălui Său, când vinovăţia fărădelegii – greutatea păcatelor întregi lumi – va zăcea asupra Lui.” 6)

2. În vederea realizării Planului de Mântuire, ce trebuia să aibă loc? Ioan 1,14.

Notă: “Umilindu-Se pentru a lua asupră-Şi corpul omenesc, Hristos a descoperit un caracter cu totul opus caracterului lui Satana… Luând natura noastră, Mântuitorul S-a legat de noi cu o legătură care nu se va desface niciodată. El este legat de noi pentru veşnicie… Ca să ne asigure că are planuri veşnice de pace, Dumnezeu a dat pe unicul Său Fiu să devină un membru al familiei omeneşti şi să păstreze fără încetare natura Lui omenească. Aceasta este garanţia că Dumnezeu va împlini Cuvântul Său… Dumnezeu a adoptat natura omenească în persoana Fiului Său şi a adus-o în locul preaânălţat din cer… Familia cerească şi familia pământească sunt legate împreună în Hristos. Hristos în strălucire este fratele nostru. Cerul este învelit în corp omenesc şi neamul omenesc este strâns la sânul Iubirii Nemărginite.”7)

3. Care a fost momentul culminant al Planului de Mântuire? Ioan 19,30.

Notă: Tetelestai (gr.) înseamnă: s-a sfârşit, terminat, isprăvit, împlinit; a ajuns la ţintă; a fost plătit, s-a scurs; ceva făcut până la capăt.

“Hristos nu Şi-a dat viaţa până când n-a sfârşit lucrarea pentru săvârşirea căreia venise şi cu ultimă răsuflare a zis: ‘S-a sfârşit!’. Bătălia fusese câştigată. Mâna Lui cea dreaptă şi braţul Lui cel sfânt I-au câştigat biruinţa. Ca Biruitor a înfipt stindardul pe înălţimi veşnice. Nu era bucurie între îngeri? Tot cerul a triumfat prin biruinţa Mântuitorului. Satana era înfrânt şi ştia că împărăţia lui era pierdută.”8)

“Atât pentru îngeri cât şi pentru lumile necăzute, strigătul ‘S-a sfârşit!’ avea o deosebită însemnătate. Atât pentru ei, cât şi pentru noi s-a săvârşit marea lucrare de mântuire. Şi ei şi noi ne împărtăşim din fructele biruinţei lui Hristos.”9)

“Atunci pe bună dreptate se putea bucura îngerii când priveau la Mântuitorul de pe cruce; căci cu toate că ei nu pricepeau atunci totul, ei ştiau că nimicirea păcatului şi a lui Satana era pe deplin sigură, că mântuirea omului era ceva neândoeilnic şi că întreg universul era pus în deplină şi veşnică siguranţă. Însuşi Hristos Îşi dădea seama pe deplin de urmările jertfei aduse de El pe Golgota. El privi mai dinainte la toate acestea când, pe cruce fiind, strigă: ‘S-a sfârşit!’”10)

R e p e t i ţ i e

1. Când a fost întocmit Planul Mântuirii?

Răspuns: Dumnezeu nu a fost luat prin surpindere, nepregătit de ivirea păcatului. El nu a ordonat să aibă loc experienţa păcatului, dar din veşnicii i-a prevăzut existenţa. În iubirea Sa veşnică, Sfatul divin a întocmit din timp un plan pentru salvarea celor cuprinşi în mreaja păcatului.

2. Enumeră câteva din scopurile propuse de Planul Mântuirii.

Răspuns: Planul lui Dumnezeu prevedea salvarea păcătoşilor prin jertfa înlocuitoare a lui Isus Hristos. Astfel se înlătura discordia şi rebeliunea din univers; caracterul lui Dumnezeu primea o meritată justificare în faţa întregului univers, iar Legea divină, care exprimă voinţa lui Dumnezeu şi a cărei justeţe şi drept de existenţă au fost ţinta atacurilor satanice, va fi înălţată şi glorificată.

3. Pentru ce numai singur Isus Hristos putea aduce la îndeplinire Planul Mântuirii?

Răspuns: Pentru că, în primul rând, Mântuitorul trebuia să moară în locul păcătosului. Dar acest Mântuitor, care trebuia să fie egal în sfinţenie cu sfinţenia Legii violate, trebuia să fie egal şi cu omul, călcătorul Legii, în locul căruia avea să moară. Singura soluţie optimă a salvării a fost ca Mântuitorul să fie şi Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.

Concluzii dogmatice

Deoarece omenirea a fost implicată în marea rebeliune cerească, în providenţa Sa divină, Dumnezeu, înainte de căderea în păcat, a întocmit un Plan de Mântuire, conform căruia păcătosul să aibă o şansă de supravieţuire, prin acceptarea harului divin şi prin supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Planul acesta prevedea întruparea şi moartea răscumpărătoare a lui Hristos, prin care dreptatea activă a lui Dumnezeu, care cere condamnarea păcatului, avea să fie satisfăcută, iar prin restabilirea, prin Duhul Sfânt, a chipului divin în caracterul celor răscumpăraţi, ei să fie reintegraţi în familia cerească.

Concluzii etice

Păcatul este cea mai teribilă boală; vindecarea din păcat începe prin recunoaşterea bolii. Prin Planul de Mântuire, dreptatea violată a lui Dumnezeu trebuia să primească o satisfacţie. Păcătosul dă această satisfacţie când îşi recunoaşte vinovăţia şi nevoia sa de un Mântuitor.

Păcătosul trebuie să se împace cu Dumnezeu, prin acceptarea lui Isus Hristos ca Mântuitorul lui personal. A-L accepta pe El în această calitate, înseamnă ca păcătosul să creadă că Isus Hristos a murit pentru el, în locul lui şi din cauza păcatelor lui.

Deoarece crucea exprimă moartea Mântuitorului, păcătosul trebuie să-şi poarte crucea, acceptând propria sa răstignire faţă de păcat.

Timpul, privit din unghiul Planului de Mântuire, este timp de har, ocazie pentru îndreptare şi pocăinţă.

Note suplimentare teologice

Predestinaţia: În primele secole ale creştinismului, Tatian (160d.Hr.), Irineu (130-200) şi Tertullian (160-220) au susţinut doctrina despre liberul arbitru. Origene (185-254) a fost un fervent adept al ideii predestinaţiei necondiţionate. Teza a fost dezvoltată de Augustin (354-430). În secolul al XVI-lea, Zwingli, Luther şi mai ales Calvin au acceptat şi dezvoltat mai departe învăţătura augustiniană. Arminius (1560-1609) s-a opus învăţăturii lui Calvin, susţinând o predestinaţie condiţionată, punând accentul pe credinţă. Karl Barth (1886-1968) a corectat total învăţătura calvinică despre predestinaţie, limitând-o aproape numai la predestinarea lui Hristos ca Mântuitor.

Cea mai clară formulare a doctrinei despre predestinaţie a dat-o reformatorul elveţian, Ioan Calvin: “Numim predestinaţie, decretul etern al lui Dumnezeu prin care a hotărât în Sine ce anume să se întâmple cu fiecare om. Nu toţi sunt creaţi pentru aceeaşi condiţie; ci unii au fost predestinaţi la viaţa veşnică, alţii la pieire veşnică.”11)

Noţiunea de predestinaţie în concepţia lui Theodor Béza: “Un decret veşnic şi imuabil, care – în ordine – precede orice cauză de mântuire sau condamnare.”12)

În secolul al XVII-lea, în era protestantismului ortodox, deosebim două curente opuse în problema predestinaţiei. Primul curent, numit supralapsarian (supra = mai înainte; lapsus = căderea în păcat), susţinea că decretul lui Dumnezeu, în ordine, precede evenimentul căderii în păcat (este continuarea poziţiei lui T. Béza). Scopul urmărit a fost: sublinierea suveranităţii necondiţionate a lui Dumnezeu, dar pericolul consta în deducţia greşită de a-L face pe Dumnezeu răspunzător pentru păcat.

Celălalt curent, numit infralapsarian (infra = mai jos, dedesubt, dincoace), susţinea că decretul lui Dumnezeu, în ordine, nu precede, ci succede evenimentul căderii în păcat. Această poziţie accentua responsabilitatea omului şi rolul harului divin în opera mântuirii.

Disputa celor două curente a culminat în controversa dintre teologii Gomarus şi Arminius, la universitatea din Leyden, dispută care a generat discordia din sânul bisericii reformate olandeze şi a cauzat istoricul sinod din Dordrecht (1618-1619), unde biserica reformată olandeză s-a scindat în “remonstranţi” (arminieni) şi “contraremonstranţi”. Formula adoptată de contraremonstranţi la Dordrecht, corespunde poziţiei infralapsariene, cea a lui Arminius, în ciuda faptului că sinodul a condamnat cele 5 teze ale remonstranţilor arminieni.

Corectarea fundamentală a doctrinei este legată de numele fondatorului teologiei noureformatoare, Karl Barth.

El ajunge la o polemică tăioasă cu marele său dascăl spiritual, cel care a fost Ioan Calvin, reformatorul elveţian. La sfârşitul unei conferinţe ţinută pe tema predestinaţiei, cineva l-a întrebat pe Barth dacă în sensul acesta se mai poate vorbi despre “calvinism”. Barth a răspuns fără echivoc: “Atunci suntem adevăraţi discipoli ai lui Calvin, dacă mergem împreună cu el, unde a mers el: la izvorul Scripturii.”13) Barth a rămas consecvent acestei păreri când şi-a formulat învăţătura despre predestinaţie. Iată argumentele lui cele mai importante:

a) Doctrina nu se referă atât la om, cât la Isus Hristos, care este “oglinda alegerii noastre”. În moartea Sa de pe Golgota vedem ce înseamnă să fii lepădat. Totodată El este şi oglinda alegerii noastre, căci în moartea Sa înlocuitoare vedem că Dumnezeu este milostiv faţă de noi, cei lepădaţi.

b) Nu predestinaţia, ci alegerea (electio) ar fi termenul cel mai potrivit, deoarece din el răsună Evanghelia, şi nu condamnarea.

c) Calvin a trecut de limita îngăduită, când vorbea despre cei “rânduiţi să fie lepădaţi”. El, omeneşte, totuşi poate fi înţeles: reformatorul a fost încolţit la Geneva de experienţe dezarmante. A văzut că unii se pocăiesc, auzind Evanghelia predicată, dar alţii rămân în întunericul păcatului. Care este motivul? Calvin a crezut că aceştia sunt predestinaţi să fie pierduţi. Astfel el a deschis calea – spune Barth – către speculaţiunile acelora care s-au despărţit de Hristos, alunecând pe panta determinismului şi a fatalismului.

d) Alegerea, susţine Barth, în primul rând se referă la Căpetenia credinţei, ales din veşnicii să ne fie Mântuitor, să Se întrupeze asemenea nouă, să locuiască printre noi, să moară în locul nostru, pentru păcatele noastre.

În al doilea rând, alegerea se referă la Biserică (comunitatea celor aleşi = coetus electorum), la a cărei fiinţă S-a gândit Dumnezeu din veşnicii, pentru a fi purtătoarea şi martora Planului divin de Mântuire.

În al treilea rând, alegerea se referă la ins la cel în parte lepădat sub imperiul păcatului, nu fiindcă aşa l-a rânduit sau creat Dumnezeu, ci fiindcă astfel a ajuns prin propria sa alegere. În această situaţie deznădăjduită l-a găsit vestea bună a Evangheliei. suntem ai lui Hristos, pentru că El a suportat toate urmările alegerii noastre păcătoase.

Barth spune că o predestinaţie egală cu fatalismul este incomparabilă cu Revelaţia, cu Isus Hristos, Cel venit între noi în corp omenesc, căci astfel El ar fi găsit pe pământ o situaţie gata încheiată şi ireversibilă. În acest caz El ar fi venit cel mult la “unii”, dar la “alţii” nicidecum. Astfel El ar fi venit ca o unealtă subordonată a executării unui decret prestabilit. Mai mult: Însuşi Tatăl ar fi devenit captivul propriului Său decret, iar omul ar fi fost o marionetă neputincioasă şi iresponsabilă.14)

Arminianismul: Iacob Arminius (1560-1609), profesor de teologie reformat al universităţii din Leyden, Olanda, a fost unul dintre cei mai consecvenţi oponenţi ai predestinaţiei calvinice. Dintre continuatorii lui se distinge teologul şi juristul Hugo Grotius (1583-1645), primul formulator al dreptului internaţional al războiului (De iure belli et pacis). Problema centrală a teologiei lui Arminius a fost: apărarea lui Dumnezeu (theodicea) de învinuirea că El ar fi cauza păcatului. El considera că orice învăţătură care, pentru justificarea libertăţii absolute a lui Dumnezeu, foloseşte ca argument că El vrea păcatul, condamnarea şi lepădarea, deci implicit, le-a şi decretat, aduce ofensă împotriva sfinţeniei şi milei lui Dumnezeu. Principalele învăţături ale lui Arminius au fost formulate de urmaşii lui în cele cinci puncte ale unei scrieri apologetice, sub numele de “Remonstrantia 1610”. De aici denumirea mişcării: “remonstranţi”. Iată sumarul lor:

1. Dumnezeu din veşnicii a hotărât că-i va mântui pe cei care vor rămâne în credinţă, dar îi va lepăda pe cei care se opun harului Său. Predestinaţia nu este altceva decât “preştiinţă” (prestientia), iar harul se acordă în funcţie de atitudinea omului.

2. Isus Hristos a murit pentru toţi şi pentru fiecare om, deci a obţinut pentru ei toţi, prin moartea Sa pe Cruce, mântuirea şi iertarea păcatelor; dar nimeni nu se va putea bucura de această iertare, decât numai cei credincioşi. Este învăţătura “harului universal” (gratia universalis), dezvoltat cel mai detailat de Hugo Grotius (De veritate religionis christianae).

3. Omul păcătos, prin el însuşi, niciodată nu poate gândi, voi şi face ceea ce este cu adevărat bun; de aceea trebuie să se nască din nou prin Duhul Sfânt, să se înnoiască în intelect, înclinaţii, voinţă şi în toate forţele sale, spre a fi capabil să înţeleagă, să gândească, să vrea şi să facă ceea ce este cu adevărat bun.

4. Acest har al lui Dumnezeu este începutul, continuarea şi înfăptuirea a tot ceea ce este bun; chiar până acolo că însuşi omul renăscut, fără harul prevenient, ajutător, redeşteptăror şi cooperator, singur niciodată nu va putea gândi, voi şi înfăptui, nici nu va putea rezista ispitelor celui rău. Dar omul se poate opune harului, care nu este ire-zistibil.

5. Cei altoiţi în Hristos, prin credinţă, făcându-se părtaşi Duhului dătător de viaţă, pot fi înşelaţi şi smulşi din mâna lui Hristos (pot pierde harul divin).15)

Poziţia adventiştilor în problema predestinaţiei. Adventiştii de Ziua a Şaptea, în sens general, stau pe o poziţie apropiată de cea ariminiană. Următorul citat dintr-un studiu al lui Uriah Smith este elocvent în prezentarea poziţiei noastre în problema predestinaţiei.

“Că Biblia învaţă despre predestinaţie, este adevărat; dar că învaţă ea ceea ce teologia modernă înţelege prin acest termen, noi gândim că nu este adevărat. Aşa cum este enunţată în Scripturi, ea este o doctrină plină de mângâiere şi consolare; aşa cum este învăţată în crezuri, este plină de paralizie şi disperare spirituală. În Scripturi, ea formează o asigurare a mântuirii, atâta timp cât menţinem o certă legătură cu Dumnezeu. În teologie, ea este o relaţie determinată independent de voinţa noastră, un destin fixat pentru o viaţă pe care nu o putem pierde sau o moarte pe care nu o putem înlătura.”16)

Următoarea remarcă a lui Uriah Smith, scrisă în anul 1893, l-a devansat în timp cu 49 de ani pe Karl Barth. Probabil că nourefomatorul elveţian s-ar fi bucurat dacă ar fi cunoscut această poziţie clară, evanghelică:

“Predestinaţia este învăţată în Biblie; dar această predestinare se află toată în Hristos. Cel care este în Hristos şi rămâne în El până la sfârşit, va fi mântuit cu siguranţă. Este imposibil ca unul ca acesta să fie pierdut; dar nici unul, ca individ, nu este predestinat să fie în Hristos: aceasta depinde de alegerea şi decizia fiecăruia în dreptul său.”17)

Conform Planului Mântuirii, Dumnezeu, în sens general, a hotărât că va salva lumea de păcat şi de urmările ei. Mântuirea, în mod particular, va fi partea acelora care acceptă harul salvator divin.

1) E.G. White, P.P., 63.

2) E.G. White, H.L.L., 17.

3) W. Gesenius, Hebräisches und Aramäisches Handwörterbuch Leipzig, 1890, 13.

4) E.G. White, P.P., 68.

5) Idem, 63.

6) Idem, 64-65.

7) E.G. White, H.L.L., 19.

Idem, 557.

9) Idem, 557.

10) Idem, 562.

11) I. Calvin, Inst. III, 21:5.

12) István Iuhász, Reformáció, curs de teologie istorică, II, 56.

13) K. Barth, Isten kegyelmi kiválasbtása. Négy Elóadás az eleveelrendelésról. Debrecen, 1937, 35.

14) Vezi K. Barth, Kirchliche Dogmatik, 1942, II/2.

15) Vezi A.H. Newman, A Manual of Church History, II, 345.

16) Review and Herald, april. 22, 1884, 264.

17) Idem, ian. 10, 1893, 24.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s