05. Originea răuluişi căderea în păcat


De memorizat: “Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.” 1 Ioan 3,4.

Introducere: “Păcatul este un intrus, pentru apariţia căruia nu se poate da nici un motiv. Este misterios, inexplicabil; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi vreo scuză pentru el, ar înceta de a mai fi păcat.”1)

I. Originea răului

1. Cum a reuşit opera creaţiunii? Gen. 1,31.

Notă: “Dumnezeu a făcut pe om în mod desăvârşit, sfânt şi fericit; pământul aşa minunat cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem. Călcarea Legii lui Dumnezeu – Legea iubirii – aceasta a adus nenorocirea şi moartea.”2)

2. Ce ne spune Biblia despre originea răului? Isaia 14,12-14.

Notă: “Un Creator plin de milostivire a căutat în compătimirea Sa gingaşă să oprească pe Lucifer şi pe cei ce l-au urmat de la prăpastia pieirii, în care ei erau în primejdia de a se arunca. Dar Lucifer lepădă invitaţia lui Dumnezeu şi, spre a sfida puterea Sa, el se răsculă împotriva Creatorului Său. Astfel Lucifer, “luceafărul” de lumină, părtaşul măririi lui Dumnezeu, păzitorul tronului Său, deveni prin păcat Satana, “împotrivitorul” lui Dumnezeu şi al fiinţelor sfinte.”3)

Este bine de reţinut etimologia cuvântului “Satana”. Verbul ebraic “satan” înseamnă “a se împotrivi”, “a fi duşman”, “a se opune”. În Noul Testament (1 Petru 5,8) apare substantivul “ho antidikos”, având acelaşi înţeles: adversar, oponent, împotrivitor, duşman, diavol.

3. Cum descrie apostolul Ioan izgonirea din cer a celor răzvrătiţi? Apoc. 12,7-9.

II. Căderea în păcat

1. Ce poruncă au primit în Eden primii noştri părinţi? Gen.2,16-17.

Notă: “Fără libertatea alegerii, ascultarea lui n-ar fi fost voluntară, ci constrânsă. N-ar fi putut avea loc dezvoltarea caracterului. O astfel de purtare ar fi fost în totul contrară felului de a proceda al lui Dumnezeu faţă de locuitorii altor lumi. Ar fi fost nedemn pentru om, ca fiinţă inteligentă, şi ar fi venit în sprijinul acuzaţiilor lui Satana, care susţinea că Dumnezeu este un Stăpân arbitrar.”4)

“Primii noştri părinţi nu au fost lăsaţi fără o avertizare cu privire la primejdia care-i ameninţa. Soli cereşti le-au făcut cunoscut căderea lui Satana şi planurile acestuia de a-i duce la pieire. De asemenea, ei le-au explicat natura guvernării dumnezeieşti, pe care prinţul răului căuta să o răstoarne.”5)

2. Cum descrie Biblia împrejurările căderii în păcat? Gen.3,1-6.

Notă: “După ce a păcătuit, Adam îşi închipui că trece într-o sferă mai înaltă de existenţă. Dar nu trecu mult şi conştiinţa despre păcatul său îl umplu de groază. Aerul care până aici avusese o temperatură potrivită şi blândă, părea acum că umple cu fior vinovata pereche. Iubirea şi pacea care domniseră până acum între ei, au dispărut şi, în locul lor, au simţit un sentiment de păcat, o teamă de viitor, o goliciune a sufletului.”6)

III. Ce este păcatul?

1. Cum defineşte apostolul Ioan păcatul? 1 Ioan 3,4.

Notă: Păcatul nu este numai neascultare, necredincioşie, ci este o rebeliune. Omul s-a răzvrătit în primul rând împotriva propriului său statut original de “creatură” sau “fiinţă creată”. Aceasta implică nu numai ascultare, ci şi “theotonomia”, adică deplina sa dependenţă de Dumnezeu. Omul, răzvrătindu-se, a dorit o autonomie deplină, fapt care l-a făcut rob al păcatului, respectiv al celui rău. Păcatul mai poate fi definit şi prin refuzul guvernării lui Dumnezeu, refuzul legislaţiei Lui, înlocuind-o cu auto-legislaţia, cu legea propriei sale dorinţe. Aceasta duce la titanismul uman, detronându-L pe Dumnezeu şi înscăunând “eul” propriu în locul divinităţii. Este o formă de idolatrie, mai camuflată decât aceea care recurge la figurile cioplite ale zeilor.

2. Cât de totală este stricăciunea păcatului? Gen. 6,5; Rom.7,18.

Notă: Stricăciunea provocată de păcat nu a fost periferică, ci una centrală, care pornind din inimă, a cuprins întreaga fire a omului. Asemenea sugativei căzute în cerneală, păcatul s-a infiltrat în toată firea omului, nelăsând compartiment natins de această plagă a degradării şi a stricăciunii morale.

3. Care au fost urmările păcatului? Gen. 3,16-19; Rom. 6,23.

Notă: “Când ei au văzut în florile veştede şi în frunzele căzute primele semne ale decăderii, Adam şi soţia sa plângeau cu o tristeţe adâncă după cum jelesc acum oamenii pe morţii lor. Moartea unei flori gingaşe şi plăcute era, de fapt, un motiv de durere; dar când arborii măreţi şi-au lepădat frunzele lor, această privelişte le întipări în mod viu în minte faptul de neânlăturat că moartea este partea tuturor celor vii.”7)

R e p e t i ţ i e

1. Este răspunzător Dumnezeu pentru originea răului?

Răspuns: Dumnezeu nu este răspunzător pentru originea răului, deoarece El a creat totul în mod perfect şi l-a creat pe om neprihănit.

2. Cum a pătruns păcatul în lume?

Răspuns: Păcatul a luat fiinţă în ceruri, prin revolta lui Lucifer. A pătruns în lumea noastră prin neascultarea primilor noştri părinţi.

3. Ce este păcatul?

Răspuns: În formula clasică a Bibliei, păcatul este fărădelege, adică călcarea Legii lui Dumnezeu. Totodată păcatul este rebeliune împotriva guvernării lui Dumnezeu, refuzul legislaţiei divine şi căutarea unei independenţe care duce la o nouă formă de idolatrie.

4. Care sunt urmările păcatului?

Răspuns: Cea mai teribilă urmare a păcatului este moartea. Dar degradarea morală, bolile şi toate nenorocirile vieţii pământeşti sunt urmări directe ale păcatului.

Concluzii dogmatice

Păcatul este călcarea Legii lui Dumnezeu. Când primii noştri părinţi au refuzat, prin neascultare, dependenţa lor de Creator, ei au căzut din înalta lor poziţie dată de Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu a fost alterat în caracterul lor, ei devenind subiectul morţii şi descendenţii lor au fost părtaşi la această natură decăzută, cu toate consecinţele ei.

Plata păcatului este moartea, pedeapsa veşnică, din care – fără jertfa ispăşitoare a Domnului Isus Hristos, adusă de bunăvoie şi din iubire, ca preţ de răscumpărare – păcătosul nu s-ar fi putut salva niciodată.

Concluzii etice

Dacă păcatul este rebeliune împotriva suveranităţii lui Dumnezeu, atunci pocăinţa începe cu acceptarea lui Dumnezeu ca Domn şi Creator şi supunere de bunăvoie voinţei Lui.

Dacă păcatul este refuzul legislaţiei divine, în favoarea unor dorinţe proprii, independente, atunci pocăinţa este acceptarea Legii lui Dumnezeu şi renunţarea la practicile şi obiceiurile proprii, care contravin voinţei lui Dumnezeu.

Dacă păcatul este refuzul comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenul, atunci pocăinţa este refacerea legăturii de dragoste, în ambele direcţii: a legăturii verticale cu Dumnezeu, prin încheierea unui legământ, şi a celei orizontale cu semenii printr-o slujire în dragoste.

Dacă păcatul este iubirea de sine, căutarea de sine, adorarea de sine, atunci pocăinţa este iubirea de Dumnezeu şi aproapele, căutarea şi adorarea lui Dumnezeu.

Dacă păcatul este contradicţie şi disensiune în ambele sensuri, atunci pocăinţa este împăcare, pace cu Dumnezeu şi cu semenii.

Note suplimentare teologice

Pelagianism: Un călugăr britanic, Pelagiu, a susţinut, prin anul410, că păcatul omenirii nu are nici o legătură cu păcatul lui Adam şi că fiecare om răspunde personal pentru păcatele lui. Copiii minori sunt în aceeaşi stare ca şi Adam înainte de căderea în păcat, deci nu există o degradare, sau o înclinaţie înnăscută spre păcat. Adam ar fi fost muritor chiar şi fără căderea în păcat. Omul ar putea păzi toate poruncile lui Dumnezeu, fără a păcătui, datorită puterilor sale native. Harul care îndreptăţeşte ne ajută să facem mai uşor ceea ce, prin voinţa noastră liberă, am fi fost capabili şi aşa să îndeplinim.

Semipelagianism: Este o cale de mijloc între Pelagiu şi Aurelius Augustin, susţinut de Ioan Casian, originar din Dobrogea, care a admis păcatul strămoşesc, dar i-a slăbit urmările. Poziţia sa este considerată în teologie ca un synergism primitiv, a cărui continuator a fost reformatorul Melanchton. Casian învăţa că în urma căderii în păcat, voinţa omenească a fost slăbită, fiind predispusă tentaţiei de a păcătui. La începutul credinţei, omul nu are nevoie de harul special divin. Dar creşterea în credinţă este lucrarea harului. Încheierea vieţii de credinţă este iarăşi opera omului, rămânerea în credinţă şi în fapte bune. Omul nu este mort, cum susţinea Augustin, ci numai bolnav. În conlucrarea harului cu voinţa liberă, voinţa umană are prioritate.

Aureliu Augustin (354-430) a combătut pelagianismul, pornind de la starea originară, fără păcat. Cele patru teze celebre augustiniene sunt:

1. Omul înainte de cădere putea să păcătuiască sau să nu păcătuiască. (Ante lapsum potuit peccare et non peccare).

2. După cădere nu putea să nu păcătuiască. (Post lapsum non possit peccare).

3. După naşterea din nou poate să nu păcătuiască. (Post regenerationem possit non peccare).

4. După glorificare nu poate păcătui. (Post glorificationem non possit peccare).

Păcatul nu are cauză instituantă (causa efficiens), ci numai cauză deficientă (causa deficiens). Păcatul nu este dorinţa după lucruri rele, ci neglijarea celor bune.

Pentru învăţătura sa despre har (Gratia Christiana, De natura et gratia) a fost supranumit “Doctor gratiae”. S-a zbătut să trateze în echilibru harul şi liberul arbitru, dar a simţit greutatea problemei, scriind textual:

“Disputa dintre liberul arbitru şi harul divin cu greu poate fi decisă. Dacă apărăm libertatea voinţei este greu să evităm aparenţa tăgăduirii harului; dar dacă insistăm lângă har, ne implicăm în suspi-ciunea şi pericolul slăbirii liberului arbitru.”8)

Poziţia reformatorilor: Toţi împărtăşesc învăţătura despre păcatul originar. “Mărturisim deci – scrie Bullinger – că în fiecare om este păcat originar.”9) “Adam este nu numai străbunul naturii umane, ci totodată şi rădăcina ei, şi deci, prin stricarea lui, s-a compromis tot neamul omenesc.”10)

Poziţia adventistă: Noi credem că păcatul lui Adam a introdus răul în lumea noastră şi că fiecare om este părtaş al unei naturi păcătoase. Dar respingem ideea că noi, oamenii, moştenim vinovăţia păcatului adamic.

1) E.G. White, T.V., 493.

2) E.G. White, C.H., 7-8.

3) E.G. White, P.P., 34.

4) Idem, 49.

5) Idem, 52.

6) Idem, 54.

7) Idem, 59.

Augustinus, Gratia Christiana, 47, 52.

9) H. Bullinger, Confesiunea Helvetică II, 130.

10) J. Calvin, Institutio, II, 1:6.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s