03. Isus Hristos


De memorizat: “Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său.

Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede în Dumnezeu Îl face mincinos fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta. Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.” 1 Ioan 5,9-12.

Introducere: Domnul Isus Hristos, a doua persoană a Dumnezeirii, este cea de-a treia formă a revelaţiei divine, dar şi cea mai completă. Reformatorii numeau revelaţie generală acea descoperire pe care Dumnezeu a dat-o omului în natură, prin opera creaţiunii. Iar pentru descoperirea dată lumii de Dumnezeu, prin Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ei foloseau termenul de revelaţie specială.

Scriptura mărturiseşte că Dumnezeu Şi-a descoperit adevărul şi voinţa Sa în mod complet şi desăvârşit în Isus Hristos (Ioan 17,6-8). De aceea, tema centrală a Bibliei este salvarea omenirii prin Fiul lui Dumnezeu. Cea mai identică interpretare a Bibliei este cea hristologică, în care se caută sensurile cele mai ascunse care se referă la mântuirea noastră prin Isus Hristos.

Ar trebui precizată şi folosirea corectă a numelui Mântuitorului: Hristos sau Christos? Deoarece numele este de origine greacă, transcrierea corectă este “Christos”. Totuşi noi vom folosi transcrierea e-xistentă în Biblie, versiunea pe care o folosim în prezent în limba rom|nă, deci: “Hristos”.

I. Preexistenţa Domnului Hristos

1. Ce declară Evanghelia despre preexistenţa Domnului Hristos (Cuvântul)? Ioan 1,1-3; 8,58.

Notă: Când vorbim despre preexistenţa lui Hristos, înţelegem că viaţa Sa nu a început în Betleem, când a luat fiinţă ca om, ci ca cea de-a doua Persoană divină, El există din veşnicii.

“Domnul Isus Hristos a fost din veşnicie una cu Tatăl; El a fost “Chipul lui Dumnezeu”, chipul slavei şi maiestăţii Sale, “strălucirea măririi Lui”. El a venit pe pământul acesta întunecat din cauza păcatului, ca să descopere lumina iubirii lui Dumnezeu, pentru a fi “Dumnezeu cu noi”. De aceea s-a proorocit despre El că “Îi vor pune numele Emanuel”.1)

2. Vorbind despre naşterea Sa în Betleem, ce descoperă profetul despre obârşia Domnului Hristos? Mica 5,2.

Notă: Preexistenţa lui Hristos este o dovadă a Dumnezeirii Sale. Adventiştii de Ziua a Şaptea consideră ca nefiind întemeiată afirmaţia că Domnul Hristos există numai de la Betleem încoace, considerând-o astfel pe Maria “născătoare de Dumnezeu”. Încă de la începuturile lui, adventismul a afirmat că această învăţătură nu este corectă, socotind-o în limbajul metaforic al Bibliei ca “vinul rătăcirii Babilonului”, deoarece subminează temelia tuturor învăţăturilor creştine, care sunt fundamentate pe revelaţia divină dată prin Isus Hristos, Fiul din veşnicii al lui Dumnezeu.

“Babilonul nutreşte principii otrăvitoare, vinul rătăcirii. Vinul acesta al rătăcirii îl formează acele doctrine false, cum ar fi nemurirea naturală a sufletului, chinuirea veşnică a nelegiuiţilor, tăgăduirea preexistenţei lui Hristos înainte de naşterea Sa în Betleem…”2)

II. Isus Hristos: Dumnezeu adevărat

1. Ce ne descoperă Scriptura despre natura divină a lui Isus Hristos? 1 Ioan 5,20; Coloseni 2,9; Filipeni 2,6.

Notă: “Când a devenit om, Hristos n-a încetat a fi Dumnezeu. Deşi Se umilise până la gradul de om, totuşi era stăpân pe Dumnezeire. Numai Hristos putea să-L reprezinte pe Tatăl între oameni şi această reprezentare ucenicii au avut privilegiul să o privească timp de peste trei ani.”3)

2. Numeşte o serie de martori care au recunoscut Dumnezeirea Domnului Hristos: a) Dumnezeu-Tatăl şi Duhul Sfânt: Luca 3,22.b) Însuşi Isus: Matei 26,63-64.c) Proorocii: Isaia 9,6.d) Apostolii: Romani 9,5; Ioan 20,31.e) Îngerii: Luca 2,10-11.f) Demonii: Luca 4,41.

Notă: Numele de Hristos (gr. Christos) este corespondentul grec al termenului “Maşiach” din limba ebraică. Substantivul apare în Daniel 9,25 în compoziţia “Maşiach naghid”. Verbul “maşach” înseamnă “a unge”, din care derivă substantivul “maşiach = uns”. “Naghid” se traduce prin: şef, conducător, prinţ, principe sau supraveghetor. În forma compusă a celor două substantive se înţelege Mesia, ca împărat uns de Dumnezeu, exprimând şi sensul de preot şi cel de domnitor, într-o singură persoană. În traducerea Septuaginta (greacă) s-a recurs la corespondentul de “Christos”, nume care s-a folosit mai târziu în mod consecvent de către scriitorii Noului Testament (vezi Ioan 1,41).

III. Isus Hristos: om adevărat

1. Cum vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu despre taina întrupării Domnului Hristos? Ioan 1,14; 1 Tim. 3,16.

Notă: Verbul “skenóo” întâlnit în acest citat înseamnă: a face cort, a locui în cort. Vrea să exprime că locuirea lui Isus Hristos între oameni va fi de scurtă durată, numai până la săvârşirea supremei jertfe salvatoare.

2. Cum descrie apostolul Pavel procesul tainic prin care “Hristos” a devenit “Isus”? Filipeni 2,6-8.

Notă: În citatul nostru întâlnim verbul “kenóo”, care are o largă gamă de sensuri: a pierde un drept (sau cum în citat acţiunea fiind reflexivă, înseamnă a renunţa, a abdica voluntar de la un drept sau o putere), a goli, a anula, a priva, a deposeda, a răpi un drept sau o putere, a destitui, a degrada, a detrona, etc. Înţelesul este că Hristos S-a privat pe Sine de puterile şi drepturile ce decurg din firea Sa dumnezeiască devenind om.

În teologie se obişnuieşte a deosebi cele două denumiri conform celor două naturi: Isus reprezintă numele persoanei istorice a Mântu-itorului, iar Hristos exprimă persoana divină, sau – în termeni teologici – este numele kerygmatic (din gr. kerygmá = vestire, solie, predică) al Mântuitorului. Astfel Isus Hristos reprezintă acel personaj biblic, unic în istorie, care în acelaşi timp este şi Om şi Dumnezeu.

“Faptul că fiul Mariei a putut fi în acelaşi timp şi Fiul lui Dumnezeu este mai presus de posibilitatea înţelegerii noastre, este de domeniul credinţei. Sfintele Scripturi nu numai că atestă faptul naşterii Sale miraculoase, dar subliniază chiar necesitatea acestui act. Apostolul Pavel vorbeşte despre întruparea Sa ca fiind ‘o taină a Dumnezeirii’.”4)

“Întruparea (care implică preexistenţa) este cheia întregii Biblii. Dacă această doctrină este negată, respinsă, totul devine confuz şi contradictoriu. Dacă este admisă, recunoscută ca atare, totul devine clar, luminos, plin de armonie şi putere. Domnul Hristos este atât Dumnezeu, cât şi om, în două naturi distincte şi totuşi o singură şi veşnică Persoană… Dumnezeu manifestat în trup este doctrina distinctă a religiei Sfintelor Scripturi fără de care ea, religia, ar fi asemenea unui cadavru rece, lipsit de viaţă.”5)

“În mod distinct, aşa cum Scriptura prezintă pe Domnul Hristos, ca având o natură divină şi o natură umană, fiecare dintre acestea nealterată în esenţa ei şi nedezbrăcată de atributele şi puterea ei morală, cu o egală distincţie ele reprezintă pe Domnul Hristos ca o personalitate unică, nedivizată, în care aceste două naturi sunt în mod vital şi inseparabil unite, astfel încât El în mod natural nu este şi Dumnezeu şi om, ci este Dumnezeu-Om.”6)

3. Care a fost scopul întrupării lui Hristos? Matei 11,27; Romani 8,3.

Notă: “Scopul întrupării Domnului Hristos, cea de-a doua Persoană a Dumnezeirii a fost dublu: a) Să descopere pe Dumnezeu-Tatăl.b) Să răscumpere şi să mântuiască pe păcătos din şi de sub puterea păcatului cu toate urmările lui.”7)

Teologul noureformator, Karl Barth, vede de asemenea două motive pentru care Dumnezeu a devenit om. Primul motiv considerat de el ar fi acela că prin “om” stă în faţa noastră sumarul eului, fapt pentru care a fost un mediu potrivit pentru “camuflarea” sau “ascunderea” lui Dumnezeu, Isus devenind astfel Deus incognito. Cel de-al doilea motiv îl vede Barth în împrejurarea că omul nu poate avea adevărată “întâlnire” decât numai cu omul, că Dumnezeu în divinitatea Sa numai ca “om” S-a putut adresa omului, căci dialog, comunicaţie, cunoaştere şi înţelegere poate fi realizată numai în relaţia om-om.8)

IV. Funcţiile lui Isus Hristos

1. Numeşte cele şapte funcţii care Îi sunt atribuite de Scripturi Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu:a) Creator: Ioan 1,1-3; Evrei 1,1-2.b) Legiuitor: Iacov 4,12; 1 Corinteni 10,1-4.c) Profet: Ioan 6,14; 7,40.d) Mântuitor: Ioan 4,42.e) Mijlocitor (Mare Preot): 1 Tim. 2,5; Evrei 4,14.f) Judecător: Fapte 10,42.g) Împărat: Apoc. 19,13-16.

Notă: Pornind de la cuvântul “uns” (Mesia, Christos) reformatorii Îi atribuiau Domnului Hristos trei funcţii, care în Vechiul Testament necesitau ungerea: funcţia de profet, preot şi împărat. În lucrarea Sa de profet, reformatorii înţeleg învăţăturile şi vindecările Mântuitorului. În activitatea Sa de Mare Preot, se includ suferinţele, moartea, deci lucrarea specială de ispăşire. În cercul activităţii de Împărat intră învierea, înălţarea la cer, şederea la dreapta Tatălui, domnia şi judecata viitoare.

Adventiştii de Ziua a Şaptea recunosc din Sfintele Scripturi cele şapte funcţii distincte ale lui Isus Hristos enumerate mai sus.

R e p e t i ţ i e

1. Ce înţelegem prin preexistenţa lui Isus Hristos?

Răspuns: Prin “preexistenţă” înţelegem că Domnul nostru Isus Hristos, ca Dumnezeu-Fiul, există din veşnicii, deci înainte să Se fi născut ca om în Betleem.

2. Ce crezi despre divinitatea Domnului Hristos?

Răspuns: Cred că Isus Hristos este a doua Persoană a Dumnezeirii, prin care au fost create toate lucrurile.

3. Cum poate fi concepută dubla natură a Domnului Hristos?

Răspuns: Isus Hristos, pe lângă faptul că este Dumnezeu adevărat, prin întrupare, a devenit şi om adevărat. Cele două naturi sunt unite astfel în persoana Sa că, nu sunt nici amestecate, nici despărţite între ele.

4. Enumeră funcţiile Domnului Hristos:

Răspuns: În Scripturi, noi recunoaştem următoarele funcţii ale lui Isus Hristos: Creator, Legiuitor, Profet, Mântuitor, Mijlocitor, Judecător şi Împărat.

Concluzii dogmatice

Eternul Fiu al lui Dumnezeu, prin care toate lucrurile au fost create, ne-a revelat adevăratul caracter al Dumnezeirii, a desăvârşit salvarea omenirii şi va proceda la judecarea lumii. Dumnezeu adevărat din veşnicii, El a devenit om adevărat, omul Isus, Hristosul. A fost conceput de Spiritul Sfânt şi născut de fecioara Maria. Ca un exemplu al nostru, a trăit şi a îndurat ispite ca oricare fiinţă umană, însă fără a păcătui. El a exemplificat în mod perfect dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu. A suferit şi a murit în mod voluntar pentru păcatele noastre şi în locul nostru, iar a treia zi a înviat din morţi în trup. A fost dovedit ca Mesia promis de Dumnezeu, prin minunile Lui, prin mărturia proorocilor Vechiului Testament şi prin învierea Sa din morţi. S-a înălţat la ceruri pentru a sluji în Sanctuarul Ceresc în favoarea noastră. Iarăşi va să vină în mărire pentru salvarea finală a poporului Său şi pentru restatornicirea tuturor lucrurilor.

Concluzii etice

În vederea împăcării noastre cu Dumnezeu, în primul rând trebuie să recunoaştem că avem nevoie de un Mântuitor. Apoi, prin credinţă, să-L primim pe Isus Hristos ca Mântuitorul nostru personal, ceea ce înseamnă să credem că El a murit pentru noi, în locul nostru, din cauza şi pentru păcatele noastre pe lemnul crucii, aducând ispăşirea veşnică şi valabilă pentru iertarea păcatelor noastre.

În lumina crucii de pe Golgota vom recunoaşte că timpul de care dispunem este ocazia pentru pocăinţa şi îndreptarea noastră. Acceptarea lui Isus va însemna totodată crucificarea eului nostru şi o slujire dezinteresată în favoarea semenilor noştri.

Din recunoaşterea funcţiilor Domnului Isus Hristos decurge nevoia de a ne pregăti temeinic pentru iminenta Sa revenire în glorie şi mărire, când toţi vom primi răsplata după faptele noastre săvârşite în acest trup.

Note suplimentare teologice

Simbolum calcedonicum: În problema celor două naturi ale Domnul Isus Hristos, la provocarea cauzată de învăţătura lui Eutichie, care susţinea că prin unirea naturii divine cu cea umană, în Isus Hristos există doar o singură natură, sinodul ţinut în localitatea Calcedon, lângă Constantinopol, în anul 451 d.Hr., a adoptat următoarea formulă:

“Urmând pe sfinţii părinţi, mărturisim cu toţii în unanimitate pe Unul şi acelaşi Fiu, pe Domnul nostru Isus Hristos, care este desăvârşit în Dumnezeirea Sa şi desăvârşit în natura Sa umană; Dumnezeu adevărat şi om adevărat, având suflet raţional şi trup; de o natură cu Tatăl privind Dumnezeirea şi de o natură cu noi privind fiinţa Sa omenească, în toate asemenea nouă, exceptând păcatul. Privind Dumnezeirea Lui, El este din Tatăl din veci; în ceea ce priveşte natura umană, în zilele din urmă pentru noi şi pentru a noastră mântuire, El S-a născut din fecioara Maria. Unul şi acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Singurul Născut, Îl recunoaştem ca având două naturi nedespărţibile (inconvertabiliter), inseparabile (insepareter) şi indivi-zibile (indivize). Prin existenţa laolaltă în Fiul lui Dumnezeu a celor două naturi nu s-a anulat nicidecum deosebirea acestora, ci dimpotrivă, fiecare natură şi-a păstrat însuşirile ei, unindu-se într-o singură Persoană, nedivizându-se şi neâmpărţindu-se în două persoane, ci fiind acelaşi Fiu şi Singurul Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Isus Hristos; cum au vestit proorocii de pe vremuri, cum Însuşi Domnul Isus Hristos ne-a învăţat, aşa cum ne-a fost transmis prin crezul părinţilor.”9)

Simbolul quicunque: “Dar în vederea mântuirii este necesar a crede şi în întruparea lui Isus Hristos. Adevărata credinţă pe care trebuie să o avem şi să o mărturisim susţine că Domnul nostru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este deopotrivă şi Dumnezeu şi om; Dumnezeu, Singurul Născut din Tatăl, existent din veşnicii; şi om născut în trup din fiinţa mamei, la timpul stabilit, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, având corp omenesc. Deopotrivă cu Tatăl în Dumnezeirea Sa, dar mai prejos de Tatăl în fiinţa Sa umană. Care cu toate că este Dumnezeu şi om, totuşi este un singur Hristos, nu doi. Singur, nu în transfomarea Dumnezeirii în trup, ci admiterea fiinţei Sale umane în Dumnezeire. Cu totul una: nu prin amestecarea esenţei, ci prin unitatea personalităţii. Căci după cum corpul, sufletul şi spiritul formează un singur om, tot astfel singurul Hristos este şi Dumnezeu şi om…”10)

Acest crez este caracteristic pentru acele timpuri, când noţiunea evanghelică a credinţei s-a deplasat într-o direcţie raţională; când accentul s-a pus pe primirea unor formule raţionale de credinţă pentru cei care “vor să fie mântuiţi”. Atenţie deci, căci adevărul doctrinei advente nu poate urmări acelaşi scop!

Schimbarea rapidă şi neâncetată în decursul timpului a formulelor de credinţă a provocat multă confuzie în sufletele credincioşilor.

Apollinarism: Apollinarie, episcop de Laodiceea (362), pornind de la concepţia trihotomică a lui Platon, conform căreia omul este compus din trup material, suflet animal şi suflet raţional, susţinea că, la întrupare, Isus Hristos nu a primit suflet raţional, căci locul acestuia a fost ocupat de Logos, Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, el distrugea integritatea firii omeneşti a Mântuitorului. Învăţătura sa mai este numită şi sinusianism, căci confundă natura divină a lui Hristos cu cea umană.

Nestorianism: Nestorius (451), patriarh de Constantinopol, aparţinând de şcoala teologică antiohiană, susţinea că între Logos şi Isus nu exista decât o unitate “morală”, nicidecum una consubstanţială. El despărţea persoana Fiului lui Dumnezeu de cea a Fiului omului, adică Persoana divină de cea umană, sau istorică, afirmând că – în realitate – Dumnezeu Tatăl a avut doi fii. El s-a opus ca fecioara Maria să fie numită “născătoare de Dumnezeu” (Theotokos), deoarece era numai mama lui Isus, dar nu şi mama lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu poate avea mamă. El a propus termenul de “anthropotokos” (născătoare de om) sau cel mult “Christotokos” (născătoare de Hristos). Potrivnicii lui Nestorius nu l-au ajutat să-şi recunoască erorile din gândirea sa, deoarece ei înşişi nu puteau oferi o învăţătură clară despre cele două naturi ale lui Isus Hristos. Conciliul din Efes (431) a condamnat nestorianismul, dar abia Conciliul din Calcedon a oferit o formulă completă despre raportul celor două naturi.

Monofizism: Mai este cunoscut şi sub numele de eutihianism, de la Eutihie, cel care luptase cu mult zel împotriva nestorianismului. El a exagerat atât de mult unirea celor două firi, încât făcea din ele o singură fire (monofysis). El învăţa că firea pământească a Mântuitorului a fost asimilată de cea divină, cum picătura de apă este înghiţită de mare.

Doketism: Din dokéo (gr.) însemnând “a părea”, “a avea aparenţa de…”. Doketismul, o concepţie hristologică gnostică, de nenumărate nuanţe timpurii, chiar din timpul apostolilor (1 Ioan 4,3; 2 Ioan 7), susţinea că Hristos nu S-ar fi întrupat într-un corp omenesc obişnuit, ci că trupul Său ar fi fost numai aparent, un corp ceresc-aetherian, şi că – în urma acestui fapt – chiar şi suferinţa şi moartea Sa a fost aparentă. Susţinerea ar fi avut darul de a dezlega marele paradox al Evangheliei: cum anume Logosul cel Veşnic, nemuritor, Cel incapabil să sufere, a putut deveni fiinţă umană şi a suferit? Curentul nu a devenit niciodată sectă, ci s-a menţinut sub diferite nuanţe, până a dispărut complet.

Hristologia reformatorilor: Reformatorii stau pe poziţia Scripturii în privinţa divinităţii, respectiv a celor două naturi ale lui Isus Hristos. Ei admit şi formulările conciliilor din Niceea, Constantinopol, Efes, Calcedon, cât şi formularea dezvoltată de Quicunque (Simbolul Athanasian). Însă cele două mari tabere, lutheranismul şi calvinismul (reformaţiunea helvetică) mai poartă şi astăzi dispute în problema principiului lutherian: “finitum est capax infinitum” (finitul este capabil să cuprindă în sine infinitul). Luther voia să exprime că omenescul lui Hristos este real numai prin puterea Cuvântului (Logos). Numai prin Cuvânt este Isus ceea ce este cu adevărat. Luther susţinea inseparabilitatea celor două naturi, dar prin inversarea tezei a reieşit acea concluzie nereală, rămasă sub semnul întrebării, neadevărată, cum că Dumnezeu este real numai ân şi prin fiinţa umană a lui Hristos. Deci, natura umană cuprinde în sine natura divină în totalitatea ei, primind toate atributele celeilalte naturi prin formularea filozofică a lui Luther communicatio idiomatum, comunicarea proprietăţilor. El avea nevoie de această argumentare pentru a formula doctrina “ubiquitas”, care stă la baza învăţăturii sale despre Sfânta Cină (vezi notele suplimentare la capitolul nr. 21, Acte de cult comemorative). Astfel Hristos, trupeşte, poate fi omniprezent. Dar, întreabă Calvin, poate fi trup uman real acela care este omniprezent? Răspunsul său este negativ, altfel s-ar ajunge la doketism.

În doctrina sa, cunoscută în teologie sub denumirea de extra et intra-calvinisticum, Calvin susţine că întruparea lui Hristos, privind legile naturii, este o minune, ori minunile nu se supun nici logicii, nici raţiunii umane. Întruparea are un caracter paradoxal: Cuvântul S-a unit total cu natura umană în Isus Hristos, dar tot atunci a rămas şi pe dinafara naturii omeneşti. El nu susţine că Logosul S-a divizat în două părţi: o parte în trup, alta în afara lui, ci că în acelaşi timp Logos-ul este prezent şi în trup şi în afara lui. În acest sens, paradoxal spune Calvin că “finitum non est capax infiniti”, adică natura umană a lui Hristos cuprinde, şi totuşi nu cuprinde în sine totalitatea naturii divine. Căci natura umană care a fost osândită pe cruce, pentru un timp şi-a încetat funcţiile sale vitale (de vineri, până în zorile primei zile a săptămânii), dar Dumnezeu fiind nemuritor nu a încetat să existe în tot acest timp, dar “ad extram”, în afara trupului ce zăcea în nesimţire în mormântul lui Iosif. Calvin, păstrând doctrina deosebirii celor două firi, în acelaşi timp susţine şi inseparabilitatea lor; Isus Hristos nu poate fi corporaliter prezent în acelaşi timp în tot universul, nu poate locui trupeşte în noi, dar prin omniprezenţa naturii Sale divine, “ad extram” este şi omniprezent, poate locui şi în inimile noastre.

*

1) E.G. White, H.L.L., 15.

2) E.G. White, M.P., 17.

3) E.G. White, H.L.L., 491.

4) D. Popa, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, 31-32.

5) Dr. Charles Hodge, citat de D. Popa, op. c., 36-37.

6) Dr. A.H. Strong, citat de D. Popa, op. c., 37.

7) D. Popa, op. c., 63.

K. Barth, Dogmatik, 218.

9) H. Bullinger, Confesiunea Helvetică II, 199-200.

10) Idem, 201-202.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s