21. Acte de cult comemorative


De memorizat: “Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: ‘Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu’. Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat zicând: ‘Beţi toţi din el’, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului cel nou, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. Matei 26,26-28.

Introducere: “Hristos Se afla la locul de trecere între cele două aşezăminte şi al celor două sărbători mari ale lor. El, ca Miel fără cusur al lui Dumnezeu, era gata să Se dea ca sacrificiu pentru păcat şi urma să pună capăt în felul acesta sistemului tipurilor şi ceremoniilor, care timp de patru mii de ani arătase către moartea Lui. În timp ce mânca Paştele cu ucenicii Săi, El a instituit în locul lor slujba care trebuia să amintească sacrificiul Său cel mare. Sărbătoarea naţională a iudeilor trebuia să fie pentru totdeauna desfiinţată. Slujba rânduită de Hristos trebuia să fie păstrată de urmaşii Lui în toate ţările, în toate timpurile.”1)

“Rânduiala Cinei Domnului s-a dat pentru a comemora liberarea cea mare săvârşită prin moartea lui Hristos. Până va veni El a doua oară în slavă şi putere, trebuie să se serbeze această instituţie. Ea este mijlocul prin care marea Lui lucrare pentru noi se păstrează proaspătă în amintire.”2)

I. Instituirea Cinei Domnului3)

1. Cine şi când a rânduit Cina Domnului? Marcu 14,12.22-25; 1Cor. 11,23.

Notă: “În ziua a patrusprezecea a lunii, seara, era serbat paştele, comemorându-se prin ceremoniile sale solemne şi impresionante eliberarea din robia Egiptului, arătându-se înainte spre Jertfa care avea să ne scape din robia păcatului. Când Mântuitorul Şi-a dat viaţa pe Golgota a încetat semnificaţia paştelor şi a fost instituită rânduiala Cinei Domnului ca o comemorare a aceluiaşi eveniment al cărui simbol a fost paştele.”4)

2. Care a fost dubla semnificaţie a ambelor orânduiri? Exod12,26-27; 1 Cor. 11,26.

Notă: Ambele orânduiri arată în două direcţii. Paştele amintea de eliberarea din robia egipteană, dar arăta şi către Mielul lui Dumnezeu care va să vină să ridice păcatele lumii (Ioan 1,29). Cina Domnului ne aduce aminte de evenimentul – Golgota, care ne-a scăpat din robia păcatului, dar arată şi înainte către Nunta Mielului, când Planul Mântuirii se va realiza în întregime.

II. Semnificaţia Cinei Domnului

1. Care sunt elementele ce compun Cina Domnului şi ce exprimă ele? 1 Cor. 11,23-25.

Notă: “Hristos era încă la masa pe care se împărţise cina pascală. Pâinile nedospite folosite la paşti erau în faţa Lui. Vinul pascal, nefermentat era pe masă. El folosi aceste simboluri pentru a reprezenta propriul Său sacrificiu fără defect. Nici un lucru stricat prin fermentare, simbolul păcatului şi al morţii nu putea să înfăţişeze ‘Mielul fără cusur şi fără prihană’ (1 Petru 1,19).”5)

Iudeii, aflându-se în săptămâna azimilor, nu contestă că pâinea de pe masa ucenicilor a fost nedospită. Dar vinul putea să fie nefermentat? Ştim că Ioan Botezătorul nu băuse băuturi alcoolice (Luca 1,15), de asemenea nici esenienii. Din sulurile qumraniene reiese că abstinenţa pe bază de principiu a fost un mod de trai răspândit. Iată un pasaj din “Statutul” comunităţii din Qumran:

“Şi când se pune masa pentru mâncare, sau se pune mustul (tiroş) pentru băutură, cohenul (preotul) să fie primul care întinde mâna ca să binecuvânteze pâinea şi mustul înaintea celorlalţi”.6)

2. În Cina Domnului ni se oferă trupul adevărat, cel material al lui Hristos? Ioan 6,53-55.7)

Notă: Adventiştii de Ziua a Şaptea cred că pâinea şi vinul sunt semnele exterioare şi vizibile ale harului interior şi invizibil. Harul divin nu subzistă în elementele materiale ale sacramentului, ci în făgăduinţa care este legată de act şi care devine activă prin primirea mijlocită de credinţa celui ce participă la comuniune.

3. Cina Domnului reânvie legământul harului în care am fost acceptaţi: Luca 22,20.

Notă: Isus a asociat cele două elemente ale Cinei cu moartea Sa, “iar moartea Sa a legat-o de noul legământ făcut prin El de Dumnezeu cu poporul Său. Acest legământ putea fi numai cel descris în Ieremia 31,31-34; iertarea păcatelor este partea esenţială a acestui legământ.”8)

“Împărţind cu ucenicii Săi pâinea şi vinul, Hristos S-a obligat să le fie Răscumpărător. El le-a încredinţat noul legământ, prin care toţi cei care Îl primesc devin copii ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos. Prin acest legământ, ei primeau orice binecuvântare pe care cerul o putea da pentru viaţa aceasta şi pentru cea viitoare. Acest act al legământului trebuia să fie ratificat prin sângele lui Hristos. Iar săvârşirea sacramentului trebuia să amintească ucenicilor nemărginitul sacrificiu făcut pentru fiecare din ei individual ca o parte din marele tot al neamului omenesc căzut.”9)

4. Cina Domnului reânvie speranţa apropiatei reveniri a lui Isus Hristos: 1 Cor. 11,26.

Notă: “Serviciul de împărtăşire arată către a doua venire a lui Hristos. EL urmărea să ţină vie în mintea ucenicilor tocmai acest lucru… În necazul lor au găsit mângâiere în nădejdea că Domnul lor va reveni… Lucrurile acestea nu trebuie să le uităm niciodată… Numai pentru faptul că a murit El pentru noi să privim cu bucurie a doua Lui venire. Sacrificiul lui este centrul nădejdii noastre. De aceea trebuie să ne legăm noi credinţa.”10)

III. Pregătirea pentru Cina Domnului

1. Ca act pregătitor pentru comuniune, Isus a rânduit actul umilinţei: Ioan 13,3-5.12-17.

Notă: “Cina Domnului este asociată cu noua poruncă dată ucenicilor Săi, şi anume, că ei trebuie să se iubească unii pe alţii aşa cum i-a iubit El, în spiritul servirii pe care El l-a exemplificat prin spălarea picioarelor ucenicilor (1 Cor. 11,29).”11)

“Singura măreţie este măreţia umilinţei… Prin fapta Domnului, ceremonia aceasta a umilinţei a devenit una din rânduielile consacrate. Trebuia să fie practicată şi de ucenici, pentru ca ei să păstreze în minte totdeauna învăţătura Lui despre umilinţă şi serviciu… Rânduiala aceasta a fost pusă de Hristos ca o pregătire pentru lucrurile sfinte care trebuie să urmeze.”12)

“Actul umilinţei care vine înainte de Cina Domnului, are ca scop să îndepărteze neânţelegerile acestea, să scoată pe om din egoismul lui, să-l coboare din picioroangele înălţării de sine la umilinţa de inimă care să-l facă a sluji pe fratele său… Ori de câte ori actul acesta este săvârşit aşa cum trebuie, copiii lui Dumnezeu sunt aduşi într-o sfântă legătură unii cu alţii, să ajute şi să fie o binecuvântare unii pentru alţii.”13)

2. Ce fel de pregătire sufletească trebuie făcută înainte de Cina Domnului? 1 Cor. 11,28.29.

3. Pregătirea cea mai cu folos este judecarea propriei noastre stări: 1 Cor. 11,31.

Notă: “Hristos este de faţă prin Duhul Său cel Sfânt pentru a pune sigiliul asupra propriilor Sale întocmiri… Nimeni nu trebuie să se retragă de la împărtăşire pentru motivul că persoane nevrednice sunt de faţă… Se poate ca mâini şi inimi mânjite să servească Cina, totuşi Hristos este Cel care serveşte pe copiii Săi… Toţi ce care neglijează aceste ocazii de dumnezeieşti privilegii vor suferi pierderi. Despre ei se poate spune foarte bine: ‘Voi nu sunteţi cu toţii curaţi’.”14)

R e p e t i ţ i e

1. Pentru întărirea credinţei lor, la ce act comemorativ iau parte credincioşii?

Răspuns: “Spre întărirea şi unificarea în credinţă a membrilor Bisericii, credincioşii iau parte la Sfânta Cină, care este simbol în amintirea morţii Domnului, iar nu un mijloc de dobândire a iertării păcatelor.”15)

2. Care sunt elementele fizice constituante ale Cinei Domnului şi ce simbolizează ele?

Răspuns: “Administrarea Cinei Domnului se face cu pâine nedospită şi cu vin nefermentat, vrând să exprime că Cel preânchipuit prin aceste semne a fost fără păcat.

3. Care este dubla semnificaţie a Cinei Domnului?

Răspuns: În primul rând ea ne aminteşte că am fost salvaţi din robia păcatului prin moartea Mântuitorului, iar în al doilea rând reânvie speranţa apropiatei reveniri a Domnului.

4. Ce act trebuie săvârşit înainte de Cina Domnului?

Răspuns: Ea trebuie să fie precedată de actul umilinţei, în care dragostea şi consideraţia faţă de fratele nostru este exprimată prin cea mai umilă servire.

5. Cum trebuie să ne pregătim pentru Cina Domnului?

Răapuns: Pregătirea pentru comuniune constă dintr-o serioasă cercetare de sine, mărturisirea păcatelor noastre şi aplanarea oricăror diferende pe care le-am fi avut cu semenii noştri.

Concluzii dogmatice

Cina Domnului este participarea la simbolurile trupului şi sângelui Domnului Isus, ca o expresie a credinţei noastre în El, Domnul şi Mântuitorul nostru. În această experienţă a comuniunii, Hristos este prezent să întâlnească şi să întărească pe poporul Său. Prin participarea noastră proclamăm cu bucurie moartea Domnului până va reveni El. Pregătirea pentru Cină include cercetarea de sine, regretul şi mărturisirea păcatelor. Învăţătorul a rânduit serviciul spălării picioarelor ca să însemne înnoirea curăţirii, să exprime voinţa de a servi unul altuia în umilinţă creştină şi de a ne uni inimile în dragoste.

Adventiştii de Ziua a Şaptea cred că semnele simbolice vizibile trebuie să exprime cât mai perfect realitatea invizibilă reprezentată de ele, de aceea pâinea folosită în acest scop trebuie să fie nedospită, iar vinul nefermentat.

Concluzii etice

Dumnezeu l-a creat pe om pentru comuniune cu El şi cu semenii lui. Păcatul l-a izolat pe om prin ruperea comuniunii. Moartea lui Isus Hristos a refăcut comuniunea, realizând împăcarea omului cu Dumnezeu. Împăcarea devine reală când păcătosul recunoaşte prin credinţă că preţul răscumpărării a fost plătit de Isus Hristos pentru el în mod personal.

Cina Domnului reânvie acest act al împăcării prin participarea la comuniune. Semnele de aducere aminte folosite cu credinţă, prin făgăduinţa lui Hristos ce este legată de ele, îl fac pe credincios să fie părtaş la viaţa oferită prin Mântuitorul. Cel care neglijează participarea la comuniune sau participă fără o pregătire spirituală corespunzătoare, se sustrage de la părtăşia, de la viaţa şi puterea spirituală oferită de comuniunea cu Hristos. Cel mândru, cel care nu se poate umili, prin repetarea păcatului luciferian, rupe comuniunea de dragoste şi nu va fi părtaş la viaţa lui Hristos oferită prin împăcarea ispăşirii.

Nici participarea celor consideraţi nevrednici, nici pretinsa nevrednicie a uneltelor care administrează semnele comuniunii, nu pot constitui un motiv pentru absentarea sau sustragerea de la înnoirea comuniunii cu Răscumpărătorul nostru.

Note suplimentare teologice

Teologia sacramentală: În “Common Prayer Book” a bisericii anglicane găsim o clasică definiţie a sacramentelor: “Sacramentul este un semn exterior şi vizibil al harului interior şi invizibil”. Definiţia însumează dezvoltarea gândirii teologice de la Augustin până la teologii medievali scolastici. Teologii protestanţi ar mai avea de adăugat doar precizarea că un sacrament se deosebeşte de celelalte lucruri sfinte prin faptul că sacramentul a fost instituit anume, prin cuvânt sau acţiune tipică, de Însuşi Isus Hristos. Sacramentul are eficienţă valabilă doar dacă este efectuat în şi prin biserică, prin slujitorii ei recunoscuţi şi rânduiţi pentru astfel de acte conform Scripturii.

a) Numărul sacramentelor.

În urma lui Petrus Lombardus şi Toma de Aquino, biserica medievală a recunoscut şapte sacramente, anglicanii recunosc şase, Luther trei, reformaţii, adventiştii şi alţi protestanţi doar două: botezul şi Cina Domnului.

b) Interpretarea sacrificială a Cinei Domnului.

Biserica romano-catolică consideră că messa (liturghia) este repetarea tainică a sacrificiului ispăşitor al lui Isus Hristos. Biserica ortodoxă consideră că taina împărtăşaniei este prelungirea întrupării lui Hristos. Protestanţii (şi cu ei A.Z.Ş.) socotesc că Isus Hristos S-a sacrificat odată pentru totdeauna şi ispăşirea este unică, nerepetabilă, cu eficienţă universală şi eternă.

c) Controversa sacramentală.

Esenţa acestei controverse constă în întrebarea dacă harul se oferă în sau prin semnele sacramentale. Augustin susţinea că semnul în sine nu este sacrament fără întregirea Cuvântului. Zwingli considera că puterea sacramentului este putere divină, ceea ce trebuie căutat în credinţă, anume în credinţa credinciosului care primeşte sacramentul. Biserica romano-catolică crede că puterea sacramentului subzistă în însăşi puterea semnului administrat. În semn este prezent Cuvântul, dar prin transformarea substanţială a semnului în trupul real al lui Hristos. Semnul astfel transformat operează indiferent de credinţă, “Ex opere operato”, prin însăşi puterea administrării. Luther s-a situat pe o poziţie apropiată de cea catolică prin admiterea că, primar, Hristos este prezent în semn, apoi, secundar, în credinţă. Netransmiţând transsubstanţiaţia, el vorbeşte despre consubstanţiaţie, formulând vestita teză lutherană “ubiquitas”. Calvin învăţa că sacramentul este darul oferit pentru credinţă, prin Duhul Sfânt, prin şi cu semnul sacramental.

În toate taberele teologice, în prezent se observă o tendinţă a unei reorientări fundamentale în perspectiva unei redeşteptări a teologiei biblice, în care se manifestă o notabilă creştere a interesului faţă de scrierile părinţilor timpurii ai bisericii, toate acestea sub inspiraţia spiritului ecumenic.

Este greu de prevăzut efectul impactului noilor curente filozofice asupra teologiei sacramentale creştine pe latura studiului capacităţii unice de simbolizare a omului atât prin semne verbale cât şi prin acţiuni dramatice. Aceste noi corectări, inevitabil, ating atât taina cât şi ritualul, elementele componente ale oricărui rit sacramental. Cercetările promit să deschidă noi perspective în înţelegerea sacramentelor atât în latura lor de comuniune umană, cât şi în latura lor de comuniune dintre Dumnezeu şi om.

d) Etimologia sacramentului.

Cel care s-a ocupat cu etimologia termenului a fost Zwingli. Sacramentum este jurământ de credinţă, cauţiune sau zălog depus cu ocazia unui proces. Cel care câştigă procesul câştigă şi cauţiunea depusă. De aceea, gândea Zwingli că sacramentul nu este unealta harului, nu este nici trezirea credinţei, ci mărturia ei. Sacramentul Cinei Domnului este cauţiunea vieţii noastre câştigate de Hristos prin jertfa Sa înlocuitoare.

Sacramentele în teologia A.Z.Ş.: Biserica A.Z.Ş. recunoaşte botezul şi Cina Domnului ca fiind sacramente. Ea consideră că aceste ritualuri sunt semnele exterioare ale lucrării interne pe care harul divin o face asupra inimilor. A.Z.Ş. nu cred că aceste ritualuri conferă harul prin ele însele, ci ele asistă lucrarea harului care este experimentat şi primit de participant prin credinţă. Pentru motivul acesta A.Z.Ş. preferă să nu folosească termenul de “sacrament”, care ca termen tehnic teologic – foarte des – implică înţelesul că însuşi ritul în sine conferă harul. În biserica A.Z.Ş. numai pastorii hirotonisiţi pot administra sau conduce servicii sacramentale. În cazul comunităţilor mari, ei sunt asistaţi de slujbaşi locali, de prezbiteri sau diaconi întăriţi prin binecuvântare.

Eucharistie: termen luat din Noul Testament care înseamnă mulţumire, recunoştinţă, a fi mulţumitor, a mulţumi, a lăuda pe Dumnezeu. În 1 Cor. 11,24, este folosit relativ la Cina Domnului; În teologia romano-catolică este termenul tehnic al Cinei Domnului. Eucharistia este culmea serviciului de cult roman.

Transsubstanţiaţie: În biserica catolică este termenul care exprimă procesul mistic de transformare a pâinii şi a vinului în trupul şi sângele real al lui Isus Hristos. În “Tridentium” găsim următorul decret: “Este excomunicat cel care neagă că în sacramentul sfânt al Eucharistiei, Domnul nostru Isus Hristos este prezent cu trupul, sângele, sufletul şi dumnezeirea Sa în realitate, cu adevărat şi substanţial este prezent, deci, Hristos în întregime”.16) Transformarea se pretinde că are loc conform principiului “Ex opere operato” în momentul în care preotul rosteşte din Scripturi textul de instituire al sacramentului.

Consubstanţiaţie sau teza “ubiquitas”: (Din adverbul ubique = în orice loc, peste tot) Învăţătura reprezintă încercarea lui Luther de a explica prezenţa reală a lui Hristos în Eucharistie prin comunicarea proprietăţilor (comunicatio idiomatum). El credea că finitul (natura umană a lui Hristos) este capabil să cuprindă în sine infinitul (natura sa divină), şi susţinea că natura umană a lui Hristos a primit toate atributele naturii divine, inclusiv şi proprietatea de a fi prezent în acelaşi timp în orice loc (ubiquitas). Încercarea lui Luther greşeşte în aprecierea formulării “unio hypostatica” din calcedonicum (451), deoarece unirea celor două naturi nu înseamnă divinizarea internă a naturii umane, căci cele două naturi sunt neamestecate şi inseparabile în Isus Hristos. În timp ce teologia romană crede că Hristos este prezent “realiter” (obiectiv, ca obiect) prin transubstanţiaţie, Luther crede că El este prezent “corporaliter” prin consubstanţiaţie sau prin “multivolipraesentia”. Realităţi indicate de semne, astfel prin Cuvântul de instituire, elementele primesc o relaţie existanţială nouă şi devin purtătorii harului comunicat prin sacrament. Dar nu este absolut necesară prezenţa Cuvântului ca Hristos să fie prezent în sacrament.

Luther susţine că un lucru oarecare poate fi în trei feluri prezent undeva: 1) localiter sau circumscriptive, cum apa în vas sau cum a umblat Isus în corp; 2) definitive ca prezenţa unui înger, sau a unui sunet, sau felul cum S-a arătat Isus în camera încuiată; 3) repletive, în acelaşi timp în toate locurile. Această ipostază este proprie numai Dumnezeirii. Trupul lui Hristos este prezent în această ultimă ipostază “în toate creaturile… în piatră, foc, apă”. Astfel este prezent – spune Luther – şi în elementele Cinei Domnului, chiar şi în lipsa Cuvântului! În acest punct ideile lui Luther ating limitele pantheismului şi ridică întrebarea: De ce era atunci necesară întruparea?17) La aceste probleme a răspuns Calvin prin cunoscuta sa doctrină numită “Extra et intra-calvinisticum” (Vezi notele suplimentare teologice din cap.3).

Pahar comun sau individual? Unii văd în folosirea paharului comun cu ocazia Cinei Domnului expresia unirii, expresia faptului că formăm un trup. Dar, biblic, acest concept nu poate fi susţinut. În 1 Cor. 10,16-17 apostolul Pavel vede expresia unui trup în folosirea unei singure pâini. Ideea nu mai continuă cu analogia paharului, cum ar fi logic. De ce? Un bun cunoscător al comunităţii primitive scrie textual: “Pavel a văzut în pâinea frântă şi împărţită comunitatea ca un trup al lui Hristos; întrucât pâinea din care toţi se împărtăşeau era una şi aceeaşi, tot astfel şi membrii ce alcătuiesc aceeaşi comunitate sunt toţi una între ei”.18)

Care este motivul că în textul citat lipseşte referirea la paharul singular, ca expresie a unităţii frăţeşti? Răspunsul trebuie căutat în istoria epocii. Unii comentatori afirmă că s-a folosit pahar individual. Ei se referă la amănuntul din Luca 22,17: “Şi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu, şi a zis: ‘Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi’”. În comentariu citim următoarele: “Ca să poată bea din vin, trebuia turnat în potire asemănătoare, cum era dat vasul din mână în mână”.19) Statutul comunităţii din Qumran aruncă o lumină asupra acestei practici. Comunităţile religioase din vremea aceea tratau cu maximă grijă problemele ce aparţineau de igienă. Dacă cineva băuse din potirul altuia, era pedepsit. De asemenea, sunt date că în societatea sclavagistă romano-elină nici un sclav nu-şi putea permite să bea din vasul stăpânului. Ar fi interesant de făcut un studiu pe această temă din scrierile Noului Testament şi am fi surprinşi cât de atentă era biserica creştină la legile şi prescripţiile sociale ale epocii.

Biserica A.Z.Ş. consideră că folosirea exclusivă a paharului comun nu poate fi susţinută ca având vreo însemnătate spirituală, de aceea – din motive de igienă – foloseşte pahare individuale.

Spălarea picioarelor

a) În Biblie şi în istoria epocii.

În Orient, mersul desculţ sau purtarea unor sandale simple, deschise, făcea indispensabilă spălarea picioarelor când cineva sosea într-o casă ospitalieră. Deci nu era vorba doar de un act de politeţe, ci de un act igienic necesar al vieţii de toate zilele. În cazul capului familiei, sarcina de a spăla picioarele era datoria soţiei sau a copiilor. În cazul unui oaspete distins, însăşi gazda făcea serviciul (Luca 7,44), în care caz gestul voia să exprime dragostea, umilinţa şi stima deosebită faţă de vizitator.

Actul umilinţei a fost introdus de Isus Hristos într-un timp spiritual critic pentru ucenici, deoarece se certaseră pe tema: Care să fie cel mai mare dintre ei? (Luca 22,24-27). De fapt acest spirit este chiar spiritul rebeliunii luciferiene şi opusul spiritului de servire al lui Hristos. Înainte ca Hristos să-Şi fi dat viaţa pentru noi, “S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob” (Fil. 2,7), ceea ce s-a realizat prin minunea întrupării şi a fost subliniat în mod expresiv prin gestul din camera de sus descris foarte amănunţit de apostolul Ioan în cap.13 al evangheliei sale. După cum botezul este marea decizie a ruperii cu păcatul, în mod general, tot astfel şi actul umilinţei este expresia aplanării “micilor diferende” ale vieţii de credinţă ce ar putea să umbrească comuniunea dragostei frăţeşti (Ioan 13,10). Apostolul Pavel face aluzie la acest act ca fiind practicat în biserica primitivă (1 Timotei 5,10).

b) În istoria bisericească.

Există dovezi că în biserica postapostolică se practica actul umilinţei, dar nu totdeauna cu ocazia Cinei Domnului, ci uneori după botez. Origene considera că actul este necesar, fiind simbolul umilinţei. Dar canonul 48 al Sinodului din Elvira (306) interzice clericilor să spele picioarele noilor botezaţi. Şi Ambrozie era împotriva practicării spălării picioarelor, dar Augustin a apărat-o susţinând că ea nu numai că exprimă umilinţa, dar trebuie practicată ca o iertare mutuală. Mai târziu actul umilinţei a fost uitat, aşa că la Conciliul din Toledo (694) s-a decretat reintroducerea lui: “Spălarea picioarelor în ziua Cinei Domnului, ce a devenit în unele locuri neobişnuită, trebuie reânfiinţată”.20) În biserica răsăriteană un timp a fost păstrată ca sacrament.

În biserica medievală catolică mult timp a fost practicată în mod literal, fiind considerată ca sacrament. Iată un citat din Bernhard de Clairvaux (1091-1153), marele teolog al mişcării cistercite: “Sacramentul este ceva sfânt şi tainic… Domnul, având în vedere suferinţa, a orânduit un dar (harul) invizibil printr-un semn vizibil. Toate sacramentele au fost instituite cu astfel de intenţie: Cina, spălarea picioarelor şi botezul… Pentru ca să nu ne îndoim de iertarea păcatelor zilnice, de aceea ni s-a dat simbolul spălării picioarelor.” (sermo in Coena Domini).21) Astăzi, în biserica romană actul umilinţei nu este sacrament, ci act sacramental. Este o mare diferenţă. Se consideră că actul sacramental este o uzanţă introdusă numai de biserică, neorânduită de Hristos (!!), care nu are eficienţă “ex opere operato”, ci are efect limitat doar prin medierea bisericii. Nici nu se administrează conform Scripturii (alléon = unul altuia), ci papa alege 13 bătrâni cărora în joia verde, simbolic, le spală picioarele. Această practică, conform noii orânduiri liturgice a Săptămânii Mare (Decretul Congregaţiei Rituale din 16.XI.1955), poate fi efectuată în oricare biserică locală. Dar aceste spectacole rituale au prea puţin de a face cu practicarea biblică a spălării picioarelor şi cu spiritul ce se urmăreşte prin ea.

Luther a respins actul umilinţei, calificându-l “făţărnicie”. Poate se referea mai mult la “spectacolul ritual” decât la actul biblic în sine. Calvin îl consideră obicei fizic epocal. Biserica anglicană şi cea evanghelică din Brandenburg un timp l-au practicat, cum de altfel l-a introdus şi Zinzendorf (1700-1760): “După cum este prea binecunoscut, am introdus din nou spălarea picioarelor; şi până în prezent este pentru mine actul cel mai agreabil şi respectabil”.22) Herrnhutiţii au practicat actul umilinţei până în anul 1818.

Adventiştii de Ziua a Şaptea îl practică din anul 1845.

*

1) H.L.L., 483.

2) Idem, 483.

3) Cina Domnului (gr. – kyriakón deipon) se află în 1 Cor. 11,20, unde apostolul Pavel foloseşte termenul în contrast cu “to idion deipon”, cina proprie (v. 21), pentru a deosebi mâncarea obişnuită adusă pentru agapă de cina sacramentală.

E.G. White, în capitolul despre Cina Domnului (D.A., 652-661), foloseşte de patru ori termenul de sacrament: “sacramental service” (653), “sacramental supper” (655), “administration of the sacrament” (659), şi “every meal a sacrament” (660). Folosirea termenului ar putea surpinde pe cei nefamiliarizaţi cu terminologia teologică. A.Z.Ş. recunosc botezul şi Cina Domnului ca sacramente. Despre teologia sacramentală adventistă vezi notele teologice ale acestui capitol.

4) P.P., 539.

5) H.L.L., 485.

6) Millar Burrows, A holttengeri tekercsek (The Dean Sea Scrolls), Bp., 1961, 282.

7) Aceste texte sunt poate cele mai controversate citate din Noul Testament. Pe tema aceasta s-a scindat la început reformaţiunea în două tabere. Cei care susţin prezenţa reală sau corporală a lui Hristos în semnele Cinei Domnului pun accentul pe existenţa verbului “eimi” (a fi) între subiect şi obiect: “Trupul meu este hrană… sângele meu este băutură”. “Acesta este trupul”. Aceşti comentatori nu se gândesc la regula hermeneutică a interpretării textelor în unitatea corelaţiilor şi a analogiilor textuale. Din declaraţiile Mântuitorului pot fi citate şi alte locuri asemănătoare:

“Eu sunt Pâinea vieţii.” Ioan 6,48.

“Eu sunt uşa oilor.” Ioan 10,7.

“Eu sunt uşa.” Ioan 10,9.

“Eu sunt calea.” Ioan 14,6.

“Eu sunt adevărata viţă.” Ioan 15,1.

“Stânca era Hristos.” 1 Cor. 10,4 (“Eimi” la trecut).

La ce concluzii am ajunge dacă în aceste propoziţii simple, în care între subiect şi obiect se află ca predicat verbul “eimi” (a fi), iar noi am pune semnul egalităţii între subiect şi obiect? Dacă în aceeaşi construcţie de frază Hristos este uşa, calea, viaţa şi stânca figurată, de ce ar fi străină de adevăr că pâinea este trupul Lui figurat şi vinul este sângele Lui figurat? Reformatorul elveţian Ulrich Zwingli (1494-1531) în exegeza sa asupra textului latinesc “hoc est corpus meum” înţelegea că “est” este egal cu “significat” (reprezintă, înseamnă), cum de altfel interpretau valdenzii, Wicliffe şi Honius.

Comentatorii atrag atenţia asupra faptului că sensul cuvintelor lui Hristos trebuie căutat în semnificaţia “sângelui” în gândirea iudaică, ce era oprit consumului deoarece reprezenta viaţa (Gen. 9,4). Auditorii lui Isus Hristos aveau să înţeleagă că a mânca trupul şi a bea sângele Lui înseamnă a-şi însuşi, prin credinţă, viaţa Mântuitorului, cum reiese din următorul comentariu inspirat:

“A mânca trupul şi a bea sângele lui Hristos înseamnă a-L primi ca Mântuitor personal, crezând că El ne iartă păcatele şi că suntem făcuţi desăvârşiţi într-Însul. Admirând iubirea Lui, stăruind asupra ei, sorbind-o, devenim părtaşi ai naturii Sale. Ceea ce hrana e pentru corp, trebuie să fie Hristos pentru suflet. Hrana nu este de folos decât atunci când o mâncăm, când devine o parte din fiinţa noastră. La fel şi Hristos, n-are nici o valoare pentru noi când nu-L recunoaştem ca Mântuitor al nostru personal. O cunoaştere a Lui din teorie nu ne va face nici un bine. Trebuie să ne hrănim cu El, să-L primim în inimă, astfel viaţa Lui să devină viaţa noastră. Iubirea Lui, harul Lui trebuie să fie asimilate”. – E.G. White, H.L.L., 287.

8) Neill-Goodwin-Dowle, op. cit., 193.

9) H.L.L., 487.

10) Neill-Goodwin-Dowle, op. cit., 193.

11) Idem, 193.

12) H.L.L., 480.

13) Idem, 481-482.

14) Idem, 487.

15) Statut A.Z.Ş., 29/9.

16) Denzinger, op. cit., 883.

17) W. Niesel, op. cit., 267-268.

18) F.Ch. Baur, op. cit., 375.

19) S.D.A. Com. V, 867.

20) Hefele, Konziliengesch, III, 586, citat de Heinz, op. cit., 216.

21) Heiz, op. cit., 215.

22) A.G. Spangerberg, Leben des Herrn Nicolaus Ludwig Grafen und Herrn von Zinzendorf und Pottendorf, 1772, 549, citat în Don F. şi Iulia Neufeld, S.D.A. Bible Student’s Source Book, 1962, 434.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s