Ziua Luminii necreate


Lumina a fost creată în ziua întâi  a săptămânii creației

Geneza 11 La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.
2 Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.
3 Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină.
4 Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric.
5 Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă; aceasta a fost ziua întâi.
Dacă lumina a fost creată în ziua întâi a săptămânii iar Domnul Iisus Hristos  care este lumina lumii a înviat în ziua întâi a săptămânii atunci Duminica este ziua Domnului.
Întrebare: Domnul Iisus Hristos este lumina creată sau necreată?
Orice creștin adevărat știe că Domnul Iisus Hristos este lumina necreată ,care luminează pe orice om venind în lume. Cei care cred altfel cad în erezia lui Arie care susținea că Hristos a fost creat.
Dacă Duminica este ziua luminii create atunci care este ziua Luminii Necreate adică ziua Domnului Hristos ?

Deuteronom 5

14 Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă a Domnului, Dumnezeului tău.

Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat iar Ziua a Șaptea este Ziua Domnului .

Marcu 2

28 aşa că Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.”

Redau mai jos un articol în care se arată temeiurile biblice ale păzirii Sabatului ca zi a Domnului Iisus Hristos

Sabatul:legământul cel veșnic al lui Dumnezeu

     Hans K. LaRondelle,

     Profesor emerit de teologie sistematică,

    Seminarul Teologic AZŞ

    Universitatea Andrews USA

Porunca a patra dictează: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea. … Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” (Exod 20:8-11)

Păstrarea în memorie a Sabatului este fundamentată pe ritmul lucru/odihnă al Creatorului Însuşi, aşa cum găsim relatat în Geneza 1 şi 2. De acolo aflăm că Sabatul „zilei a şaptea” este o instituţie legată de creaţie şi de aceea nu poate fi abolit prin hotărâri omeneşti. Din Decalog vedem că „odihnirea în ziua de Sabat devine un semn al continuităţii, al dăinuirii până în prezent a ordinii creatoare a lui Dumnezeu” şi „al faptului că încă o dată va fi completă, va fi realizată ca la început” când toată omenirea se va odihni în Sabatul ceresc (după cum afirma cu multă dreptate T.E. Fretheim, în New Interpreter’s Bible, Nashville Abingdon Press, 1994, 1:347).

Preambulul la cel Zece Porunci leagă Legea de eliberarea de către Dumnezeu a poporului Israel din robia egipteană: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.” (Exod 20:2). Această relaţie-legământ mântuitoare stă la baza tuturor legilor date lui Israel. Doar cei care au primit o revelaţie particulară sau specială a Creatorului pot „să-şi aducă aminte” de ceea ce le-a fost descoperit. Şi numai din raportul creaţiunii putea cunoaşte Israel că Dumnezeu a sfinţit ziua a şaptea, adică „a pus-o deoparte pentru slujire sfântă.”

Raportul creaţiunii este legat şi de actul mântuitor al lui Dumnezeu, în scopurile Sale răscumpărătoare, la reaşezarea creaţiei originale (Isaia 65:17-25; Apocalipsa 21; 22). Lucrările lui Dumnezeu de creaţiune şi de răscumpărare comportă o unitate progresivă şi indestructibilă (Psalmi 8; 24; 104; 136). Noul Testament susţine acest caracter unitar al lucrărilor lui Dumnezeu, proclamând pe Hristos drept Co-Creator al tuturor lucrurilor (Ioan 1:1-3; Col. 1:16, 27; Evrei 1:1-3; Apoc. 3:14; 5:13).

Sabatul creaţiunii: Alfa şi Omega istoriei legământului

O citire directă şi cu sinceritate a raportului Genezei leagă inseparabil Sabatul de actul creator al lui Dumnezeu (Gen. 1 şi 2). Scriitorul Genezei îl vede ca parte integrantă a Creaţiei. Este punctul culminant succedând lucrării de şase zile a creaţiei. Dumnezeu „în ziua a şaptea S-a odihnit”, „a binecuvântat ziua de odihnă şi a sfinţit-o” (Exod 20:11).

Trei acte ale lui Dumnezeu sunt prezentate în legătură cu Sabatul: Dumnezeu S-a odihnit, a binecuvântat şi a sfinţit. Astfel, Creatorul a acordat Sabatului distincţie istorică. Dumnezeu „a  sfintit ziua a şaptea, astfel că „Sabatul este una dintre cele mai mari binecuvântări date omului de un Creator plin de iubire.” (The Seventh-day Advetnist Bible Commentary, 4:307).

Ca atare, Sabatul zilei a şaptea pe drept poate fi considerat „alfa” relaţiei-legământ a lui Dumnezeu cu omenirea (a se observa profunzimea teologiei lui Karl Barth cu privire la Sabat în Church Dogmatics, vol. 3, 1.213-227: Că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea şi a binecuvântat-o şi a sfinţit-o reprezintă prima acţiune divină la care omul are privilegiul de a fi martor; iar faptul că el însuşi poate păzi Sabatul împreună cu Dumnezeu, complet retras din fluxul muncii cotidiene, reprezintă  primul Cuvânt adresat omului, prima îndatorire aşezată asupra lui.) Reformatorii protestanţi au trecut cu vederea acest adevăr deosebit, considerând că Dumnezeu pur şi simplu Şi-a binecuvântat propria „odihnă” care poate fi detaşată de ziua a şaptea literală a săptămânii. (Astfel, Calvin scria cu privire la Geneza 2:3: Prin urmare, mai întâi, Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea ; apoi, a binecuvântat această odihnă pentru ca în toate veacurile să fie privită ca sfântă printre oameni.Commentary on the First Book Moses, 1:106. Cu privire la teologia creştină modernă cu privire la Sabat, a se vedea eseul autorului articolului de faţă, „Contemporary Theologies of the Sabbath,” The Sabbath in Scripture and History, 278-294. De asemenea, a se vedea B. Gaffin, Calvin and the Sabbath, cap. 5, pentru o critică a „eşecului lui Calvin de evalua acurat Sabatul ca instituţie a creaţiunii”, 146.)

Pentru creştin, punctul critic actual rezidă în  veridicitatea şi credibilitatea istoriilor creaţiei din Geneza 1 şi 2. Credincioşii creştini trebuie să ia în consideraţie poziţia lui Isus faţă de raportul creaţiei pentru a putea descoperi poziţia lui Isus vizavi de Sabat. Isus a acceptat naraţiunile din Geneza 1 şi 2 ca având autoritate incontestabilă (a se vedea Matei 19:4, 5,8 unde Isus corelează Geneza 1:27 şi 2:24  în expunerea poziţiei Sale cu privire la căsătorie.) Astfel, pentru El Sabatul era de însemnătate colosală. Sabatul este văzut ca fiind de mare importanţă în contextul restaurării adevăratei închinări „în duh şi adevăr” (Ioan 4:24) şi pentru „mântuirea a ceea ce era pierdut” (Luca 19:10).

Pentru Isus scopul Sabatului era de a fi o binecuvântare pentru om „de la început” când „Sabatul a fost făcut pentru om” (Marcu 2:27).

Pe lângă alte obiective, Isus a venit şi ca să refacă ceea ce s-a pierdut: fiinţele omeneşti însele şi adevărata închinare a Dumnezeului legământului. Sabatul este un simbol al acestei reveniri. În Apocalipsa, biserica este asigurată că Stăpânul suveran al Universului va aşeza din nou Paradisul pe pământ: „Iată Eu fac toate lucrurile noi!”

Promisiunea include restaurarea totală a odihnei Sabatului, pe noul Pământ, şi care îi aşteaptă pe cei răscumpăraţi (APoc. 22:1.2; cf. 22:19; Is. 66:22-24). Această împlinire finală constituie „omega” credincioşiei lui Dumnezeu faţă de legământul Său, prin Isus Hristos (Apoc. 21:6; 22:12-14)!

Sabatul: legământul veşnic al Creatorului-Răscumpărător

Creatorul a aşezat Sabatul ca un „templu” în timp, sfânt pentru Domnul. Prin acesta, El oferă copiilor Săi posibilitatea de a avea părtăşie  intimă cu Dumnezeu. Dumnezeu nu a considerat necesar să-i „poruncească” lui Adam să păzească Sabatul Său,  deoarece exemplul Creatorului deja stabilise puterea Sa autoritativă.

Sabatul a fost conceput ca o zi sfântă de odihnă pusă deoparte ca timp sacru pentru comuniune neîntreruptă cu Făcătorul. Dumnezeu l-a proiectat să fie un timp în care oamenii să cugete la statutul lor de creaturi, demnitatea şi dependenţa lor de Tatăl ceresc şi să se bucure de prezenţa înviorătoare şi transformatoare a Creatorului (vezi Ps. 8; 92). Pe scurt, Sabatul a fost aşezat ca sacrament permanent prin care fiinţele umane îşi puteau întreţine relaţia cu Dumnezeu. Reamintea umanităţii dimensiunea sacră a vieţii şi reînnoia în fiinţele umane sentimentul responsabilităţii lor faţă de Creator. Raportul creaţiunii şi Decalogul sunt inseparabil legate prin porunca a patra. Porunca Sabatului enunţată în Exodul 20:8-11 elimină orice urmă de îndoială cu privire la faptul că Dumnezeu re-instituie Sabatul Său ca un perpetuu semn identificator al poporului Său ales. Ba chiar a înălţat Sabatul la statutul de „legământ veşnic” „Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat.” (Exod. 31:16) şi

Dumnezeu Şi-a fundamentat acest semn al legământului răscumpărător direct pe lucrarea şi odihna Creatorului la început (vers. 17).

Sărbătorirea Sabatului de către Israel mărturisea deci că Yahweh este acelaşi Dumnezeu cu Creatorul cerurilor şi pământului, care a venit să locuiască în mijlocul poporului Său, cu prezenţa Sa salvatoare şi sfinţitoare. Astfel Sabatul n-Il identifică pe Creatorul-Răscumpărător care caută să readucă omenirea în relaţia-legământ originală.

Pentru Israel, Sabatul era un amintitor permanent al continuităţii lucrării lui Dumnezeu în creaţie şi răscumpărare. Lucrul acesta devine deosebit de clar dacă vom compara porunca a IV-a în Exodul 20 cu redarea pe care i-o conferă Moise în Deuteronom 5.

Exodul 20:11 Deuteronomul 5:15
Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o. Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins: de aceea ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ţii ziua de odihnă.

Moise anunţă că Cel care a făcut cerurile şi pământul S-a făcut Răscumpărătorul lui Israel. Porunca Sabatului a căpătat o nouă dimensiune pentru Israel: de aducere aminte a Creatorului credincios care nu Şi-a abandonat lucrarea mâinilor Lui!

Prin urmare, Israelul răscumpărat sărbătoreşte Sabatul pentru două motive distincte: unul generat de reverenţa faţă de Dumnezeu, pentru puterea Lui creatoare, celălalt – de recunoştinţa pentru harul Său salvator.

Sabatul: binecuvântarea lui Israel pentru toate naţiunile

Sabatul reprezintă angajamentul lui Dumnezeu faţă de obiectivul Său original pentru omenire, acela de a o binecuvânta chiar şi după cădere. Dumnezeu a făcut cunoscut lui Israel faptul că i-a ales, introducându-i într-o privilegiată, „sfinţitoare” relaţie cu El Însuşi. Această comuniune cu Dumnezeu implica chemarea de a fi o preoţească „lumină pentru neamuri pentru ca mântuirea Mea să ajungă până la marginile pământului.” (Isaia 49:6, New American Standard Bible; cf. Exod 19:5,6).

Ceea ce Dumnezeu a dat lui Israel, intenţiona să dea întregii omeniri, El fiind Creatorul tuturor. În Vechiul Testament, această înaltă chemare de a merge la toate neamurile a fost cel mai amplu promovată de către Isaia. Acesta a prezis că în cele din urmă, Tora va atrage mulţi oameni care „în zilele din urmă” vor veni la „Muntele Domnului” cu dorinţa ca Dumnezeu să „ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui. Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim cuvântul Domnului.” (Isaia 2:2.3). Acelaşi profet enunţă semnificaţia universală a Sabatului în capitolele 56, 58 şi 66.

Isaia a văzut legământul lui Dumnezeul şi Sabatul drept sinonime desemnând acelaşi scop răscumpărător pentru întreaga omenire. Închinarea Neamurilor în templul din Ierusalim va fi plăcută Domnului „căci Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele.” (Isaia 56:7).

Isaia 56 proclamă semnificaţia universală  a  Sabatului, chemând pe toţi cei dintre Neamuri să „aleagă ce este plăcut” lui Dumnezeu, să păzească Sabatele şi să stăruie în legământul Lui (56:4). Astfel, profetul corelează Sabatul şi legământul lui Dumnezeu în cadrul închinării lui Israel la un singur Creator- Răscumpărător, la care toate neamurile erau invitate să se alăture.

Profeţia lui Isaia face din celebrarea Sabatului o caracteristică esenţială a noului legământ pentru Israelul restaurat şi pentru toate neamurile care vor fi strânse la Israel şi „se vor lipi de Domnul … să iubească Numele Domnului” (56:6). Relaţia noului legământ îşi va găsi împlinirea maximă doar atunci când Mesia va veni să strângă tot Israelul şi toate Neamurile la El (Isaia 11:10-12).

Mai târziu, Isus face referire la făgăduinţa „adunării” din Isaia aplicând-o la El Însuşi ca Cel trimis de Dumnezeu ca să atragă „pe toţi oamenii” la El (Ioan 10:16, cf. Isaia 56:8; Ioan 12:32). Tuturor celor care vin la El, Hristos le oferă „odihna” harului Său (Matei 11:28).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s