11. Sanctuarul şi judecata de cercetare


De memorizat: “Şi el mi-a zis: Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit!” Daniel 8,14.

Introducere: “Sanctuarul este o parabolă dramatizată a procedeelor lui Dumnezeu cu omul. Este o istorie în imagini, Evanghelia în sâmburele ei, mântuirea în rezumat. Este o figură, dar ceva mai mult decât un simplu chip. Este o umbră, dar nu întuneric; dimpotrivă este chiar o reflectare a luminii cerului. A-l studia înseamnă a urmări gândurile pe care Dumnezeu le-a avut cu el. A pricepe toate amănuntele lui înseamnă a cuprinde adâncimea bogăţiei înţelepciunii Lui.”1)

Josephus Flavius (Ant., III. 7,7) afirmă că sanctuarul reprezintă pământul, cerul şi locul inaccesibil al lui Dumnezeu. Părerea lui Philo din Alexandria a fost că reprezenta o schemă a virtuţilor umane. În ultima vreme se afirmă că ar fi o copie a organismului uman (F. Friedrich), o descriere simbolică a teocraţiei (Hengstenberg), o reproducere a lumii şi a Revelaţiei (Bahr), o aluzie semnificativă la treptele vieţii religioase (Haneberg), un semn al alegerii poporului Israel (R. de Vaux), dar se recunoaşte că serviciul din sanctuar este problema centrală a Vechiului Testament (Mowinckel).

I. Sanctuarul pământesc: prototipul celui ceresc

1. De fapt, care a fost însemnătatea sanctuarului pământesc? Exod 25,8.9.40; Evrei 8,5; Apoc. 11,19.

Notă: “În lucrarea săvârşită în tabernacol şi mai târziu în templul care i-a luat locul, oamenii erau învăţaţi în fiecare zi adevărurile cele mari cu privire la moartea şi lucrarea lui Hristos, iar odată în fiecare an mintea lor era îndreptată asupra evenimentelor cu care se va încheia lupta cea mare dintre Hristos şi Satana şi curăţirea finală a Universului de păcat şi păcătoşi.”2)

Scopul sanctuarului pământesc a fost dublu: în primul rând, a fost locul unde Dumnezeu Şi-a manifestat prezenţa, întreţinând comuniunea cu poporul Său. În al doilea rând, sanctuarul a fost desfăşurarea simbolică a Planului de Mântuire, căci lucrurile pământeşti şi umane exemplificau pe cele cereşti şi divine.

2. Câte despărţituri avea sanctuarul şi ce obiecte conţinea fiecare? Evrei 9,2-4.

Notă: În locul numit “Sfânta”, în partea dreaptă, se afla masa pâinilor, simbolizând dependenţa omului de Dumnezeu, atât în ceea ce priveşte pâinea corporală, cât şi cea spirituală. La stânga se afla sfeşnicul, făcut din aur bătut (Exod 25,31), simbolizând Biserica lui Dumnezeu, care a ajuns înfloritoare datorită loviturilor primite în diferite încercări pe care avea să le înfrunte. În faţa perdelei (Exod 30,6-8) se afla altarul tămâierii al cărui fum se urca spre tronul lui Dumnezeu şi simboliza rugăciunea credincioşilor. Tămâia reprezenta meritele Domnului Isus Hristos, fără de care nici o rugăciune nu are şanse să fie ascultată (Apoc. 8,3-4; Ioan 1,6.23).3)

În “Sfânta Sfintelor” se afla numai chivotul legământului, făcut din lemn de salcâm,4) poleit pe dinăuntru şi pe dinafară cu aur, acoperit cu “capacul ispăşirii”, deasupra căruia se aflau doi heruvimi, din aur bătut. În chivot se aflau tablele Legii.

“Capacul chivotului sfânt fu numit tronul milei… Deasupra tronului milei se afla şekinah,5) manifestarea prezenţei divine, unde, între heruvimi, făcea Dumnezeu cunoscută voinţa Sa. Câteodată se transmiteau marelui preot solii divine printr-un glas din nor. Alteori, o lumină cădea pe îngerul din dreapta, însemnând aprobarea sau primirea; sau o umbră plana pe cel din stânga, relevând dezaprobarea sau lepădarea.”

“Legea lui Dumnezeu care era păstrată în chivot, a fost marea unitate de măsură a dreptăţii şi a judecăţii. Această Lege rostea osânda de moarte asupra călcătorului Legii; dar deasupra Legii se afla tronul milei, unde se descoperea prezenţa lui Dumnezeu şi de unde se oferea iertarea păcătosului pocăit prin puterea ispăşirii. Astfel, în lucrarea lui Hristos pentru mântuirea noastră, simbolizată prin serviciul în sanctuar, “bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută.”6)

3. Ce asociaţie de idei inspiră faptul că Legea lui Dumnezeu se afla închisă în chivot? Ps. 40,7-8; Ps. 119,11.

Notă: Dacă în păstrarea tablelor Legii din chivot, recunoaştem un simbol ce se referă la Hristos, atunci analogia simbolurilor poate fi continuată. În salcâmul ce nu putrezea al chivotului, putem recunoaşte natura umană a Mântuitorului, iar în aurul ce-l acoperea pe ambele suprafeţe, natura Sa divină. În capacul ispăşirii, recunoaştem meritele şi mijlocirea lui Isus Hristos, fără de care nici un suflet nu poate beneficia de ştergerea păcatelor. În heruvimii de pe capacul ispăşirii îi recunoaştem pe mesagerii cereşti descrişi în 1 Petru 1,12 u.p., în dorinţa lor de a privi în Planul Mântuirii şi a înţelege cum poate Dumnezeu, în acelaşi timp, să fie şi drept şi milostiv faţă de omul păcătos.

4. Ce obiecte de cult se aflau în curtea sanctuarului? Exod40,6.7.

Notă: Curtea simboliza pământul, unde a fost adusă jertfa de ispăşire a Mântuitorului. Altarul preânchipuie locul unde a fost jertfit Mielul lui Dumnezeu. Ligheanul, în care se spălau preoţii înainte de a intra în slujbă, este simbolul curăţirii şi al botezului noutestamental.

II. Serviciile din sanctuar

1. Care sunt cele două mari categorii de servicii îndeplinite în sanctuar? Evrei 10,11; 9,7.

Notă: În sanctuar aveau loc două feluri de servicii: serviciul zilnic şi serviciul anual. Serviciul zilnic se oficia în curte şi în prima încăpere, fiind datoria preoţilor şi a leviţilor. Serviciul anual se îndeplinea o singură dată pe an, în Sfânta Sfintelor, şi se oficia numai de către marele preot.

2. În ce consta serviciul zilnic?

În serviciul zilnic se includeau o serie de jertfe:

a) Jertfele de ardere de tot: Exod 29,38-42; Num. 28,9.10.

b) Jertfele pentru păcat şi vină: Lev. 4,27-35.

c) Jertfele auxiliare: de pace, de mâncare şi băutură, şi jertfele plăcut mirositoare: Lev. 7,12-13; 2,4; Num. 15,10.

Notă: Arderile de tot au fost simbolul consacrării zilnice a întregii naţiuni, exprimarea dependenţei lor de sângele ispăşitor al Domnului, care era permanent prezent. În acest seviciu trebuie să vedem un e-xemplu pentru altarul familial de dimineaţă şi de seară.

Cele mai importante jertfe ale serviciului zilnic erau jertfele pentru păcat. Păcatul trebuia în prealabil mărturisit (Lev. 5,5). Astfel, simbolic, păcatul era transmis asupra animalului de jertfă. Animalul a fost sacrificat şi sângele lui stropit pe peretele şi coarnele altarului (Lev. 4,7; 5,8). Prin acest procedeu, păcatele mărturisite şi iertate erau transferate asupra sanctuarului. Astfel sanctuarul devenea purtătorul păcatelor mărturisite şi se ivea nevoia “curăţirii lui de păcate”.

3. Când şi cum avea loc curăţirea sanctuarului? Lev. 23,26-32; 16,1-34.

Notă: Ziua a zecea din luna a şaptea era punctul culminant al serviciului din sanctuar. Se numea ziua ispăşirii.7) Timp de zece zile trâmbiţele anunţau marele eveniment, când păcatele mărturisite şi iertate aveau să fie îndepărtate odată pentru totdeauna din sanctuar. După o curăţire personală prealabilă, marele preot arunca sorţii pentru cei doi ţapi. şapul pentru Domnul era jertfit, apoi marele preot intra cu sângele ţapului în Sfânta Sfintelor şi stropea capacul ispăşirii. El era singur, faţă în faţă numai cu Dumnezeu, care ierta păcatele mărturisite. Când marele preot ieşea în curte, aşeza pe capul ţapului viu (ţapul lui Azazel8)) păcatele mărturisite şi iertate, ridicate acum de pe sanctuar şi ţapul era trimis în pustie să piară împreună cu păcatele iertate. Astfel, se ştergeau păcatele şi se curăţa sanctuarul în fiecare an.

“Semnificaţia orânduirilor iudaice nu este înţeleasă pe deplin. Ritualurile şi simbolurile ei sunt proiectate înainte ca adevăruri vaste şi profunde. Evanghelia este cheia care deschide tainele ei. Prin cunoaşterea Planului de Mântuire, adevărurile ei se dezvăluie pentru a fi înţelese. Spre deosebire de ceea ce face, este privilegiul nostru să înţelegem aceste teme minunate. Noi trebuie să înţelegem lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Îngerii doresc să privească în adevărurile care sunt relevate celor ce au inima zdrobită, cercetează Cuvântul lui Dumnezeu şi se roagă pentru o înţelegere mai mare, mai întinsă, mai largă, mai adâncă şi mai înaltă, pe care numai El o poate da.”9)

III. Curăţirea Sanctuarului ceresc

1. Ce ni s-a descoperit cu privire la Sanctuarul ceresc? Dan. 8,14.

Notă: Profeţia aceasta se referă la curăţirea Sanctuarului ceresc.10) În profeţii (Ezech. 4,6; Num. 14,34), de obicei, o zi profetică este egală cu un an real. 2300 seri şi dimineţi, în limbajul biblic, înseamnă tot atâtea zile întregi, (desigur aici, în mod profetic, ani) înţelegând partea întunecată şi cea luminoasă a zilei, împreună, ca în Gen. 1,5.

2. Ce perioade parţiale se includ în această cea mai lungă perioadă profetică? Dan. 9,24-27.

Notă: Cele şaptezeci de săptămâni (490 de ani) aparţin perioadei celei lungi a celor 2300 de zile profetice.11) Ele reprezintă timpul de har special pentru Israel. Dar şi această perioadă este divizată în trei intervale profetice: 7+62+1=70 de săptămâni.

Punctul de plecare al profeţiei este decretul lui Artaxerxe, supranumit şi Longimanus, dat în 457 în.Hr. cu privire la rezidirea oraşului Ierusalim, 7+62=69 de săptămâni trebuie să treacă până la “ungerea lui Mesia”, adică până la anul 27 d.Hr., când Isus Hristos a fost botezat.

În mijlocul ultimei săptămâni profetice, în anul 31 d.Hr., jertfa necurmată a încetat prin moartea Mântuitorului. La scurgerea celor 70 de săptămâni, în anul 34 d.Hr., prin uciderea diaconului Ştefan, primul martir creştin, iudeii au respins definitiv Evanghelia, fiind lepădaţi ca popor al legământului, iar apostolii au început să predice Evanghelia şi neamurilor.

Au mai rămas 1810 ani din cei 2300. Numărul lor adăugat la 34 indică anul 1844 când trebuia să expire cea mai lungă perioadă profetică din Biblie, să înceapă timpul special de har, curăţirea Sanctuarului ceresc şi lucrarea de mijlocire ca Mare Preot a Domnului nostru Isus Hristos. (Vezi schiţa alăturată cu întreaga perioadă a profeţiei).

IV. Judecata de cercetare

1. Cum descrie Biblia scena judecăţii de cercetare? Apoc. 14,7; Dan. 7,9-10.

2. Cine sunt judecaţi cu această ocazie? 1 Petru 4,17.

Notă: “Când se deschid cărţile rapoartelor la judecată, viaţa tuturor celor ce au crezut în Isus va fi revizuită înaintea lui Dumnezeu. Începând cu cei care au trăit cei dintâi pe pământ, Avocatul nostru prezintă cazurile tuturor în mod succesiv, terminând cu cei vii. Fiecare nume va fi amintit, fiecare caz va fi examinat de aproape. Unele nume vor fi admise, altele respinse. Dacă vor rămâne în cărţile de amintire păcate nemărturisite şi neiertate, numele acelora vor fi şterse din cărţile vieţii, iar rapoartele despre faptele bune ale lor vor dispare din cartea de amintire a lui Dumnezeu.”12)

3. Cine este Mijlocitorul nostru la această judecată? 1Ioan2,1; Evrei 9,24; 7,25.

Notă: “Această venire, şi nu cea de-a doua Sa venire pe pământ, a fost prevestită în profeţii că va avea loc la terminarea celor 2300 de zile în 1844. Însoţit de îngeri cereşti, Marele nostru Preot intră în Sfânta Sfintelor şi apare în prezenţa lui Dumnezeu, pentru a Se angaja în ultimul act al slujirii Sale în favoarea omului, pentru a îndeplini lucrarea judecăţii de cercetare şi a face ispăşire pentru toţi cei indicaţi a fi îndreptăţiţi prin beneficiile acesteia.”13)

4. Ce sentinţă va marca sfârşitul timpului de har şi sfârşitul judecăţii de cercetare? Apoc. 22,11.12.

Notă: “Când se va încheia judecata de cercetare, soarta fiecăruia este hotărâtă fie spre viaţă, fie spre moarte. Timpul cercetării se termină cu puţin înainte de arătarea Domnului pe norii cerului… Cei drepţi şi cei nedrepţi încă vor trăi pe pământ în starea lor trecătoare, oamenii vor planta şi zidi, vor mânca şi vor bea, inconştienţi de faptul că decizia finală şi irevocabilă a fost rostită asupra lor în Sanctuarul ceresc. În tăcere, pe neobservate, ca şi hoţul din miezul nopţii, va veni ceasul decisiv, care va marca destinul fixat al fiecărui om şi retragerea harului oferit oamenilor păcătoşi.”14)

R e p e t i ţ i e

1. Ce semnificaţie avea Sanctuarul pământesc şi serviciile lui?

Răspuns: Sanctuarul pământesc trebuia să oglindească lucrarea de salvare ce are loc în cel ceresc, iar serviciile lui trebuia să exprime simbolic marile adevăruri legate de mântuirea omenirii.

2. Care erau cele două feluri de servicii din sanctuarul pământesc?

Răspuns: În sanctuar se îndeplineau două categorii de servicii: serviciul zilnic şi serviciul anual.

3. Care era menirea serviciului zilnic?

Răspuns: Prin serviciul zilnic, păcatele mărturisite erau depuse, prin intermediul sângelui animalelor jertfite, asupra sanctuarului, iar păcătosul obţinea iertarea acestor păcate.

4. Ce se urmărea prin serviciul anual?

Răspuns: Serviciul anual avea loc în luna a şaptea, ziua a zecea, şi avea ca scop îndepărtarea de pe sanctuar a păcatelor mărturisite şi iertate. Acest procedeu s-a numit “curăţirea sanctuarului”. Urmarea acestui serviciu era ştergerea definitivă a păcatelor mărturisite şi iertate, transmise în prealabil asupra sanctuarului.

5. Când trebuie să aibă loc curăţirea Sanctuarului ceresc?

Răspuns: Conform profeţiei din Daniel 8,14, curăţirea Sanctuarului ceresc trebuie să aibă loc după expirarea celei mai lungi perioade profetice a celor 2300 ani, adică începând cu anul 1844.

6. Ce lucrare are loc în ceruri în timpul acesta?

Răspuns: În acest timp are loc în ceruri judecata de cercetare asupra Bisericii lui Dumnezeu. Judecata a început cu cercetarea cazurilor celor adormiţi în Hristos, apoi se va încheia cu cercetarea cazurilor sfinţilor în viaţă. În acest timp Isus Hristos, ca Mare Preot, mijloceşte pentru iertarea păcatelor şi Îşi oferă meritele şi dreptatea Sa credincioşilor care L-au primit ca Mântuitor al lor personal.

Concluzii dogmatice

Există un Sanctuar în ceruri, “adevăratul cort făcut de Dumnezeu şi nu de oameni”. Isus Hristos slujeşte în el în favoarea noastră, făcând disponibile credincioşilor beneficiile sacrificiului Său ispăşitor, oferit odată pentru toţi pe cruce. El a fost înălţat ca Marele nostru Preot, începându-Şi lucrarea Sa mijlocitoare cu ocazia înălţării la ceruri. În 1844, la sfârşitul perioadei profetice a celor 2300 de zile, El a intrat în cea de-a doua şi ultima fază a serviciului Său ispăşitor.

Aceasta este lucrarea judecăţii de cercetare, preânchipuită de curăţirea din ziua ispăşirii a sanctuarului pământesc din Vechiul Testament. În serviciul tipic, sanctuarul era curăţit prin sângele animalelor jertfite, dar lucrurile cereşti sunt curăţite cu jertfa desăvârşită a sângelui lui Isus. Judecata de cercetare descoperită pentru fiinţele cereşti decide cine anume, dintre cei decedaţi care au adormit în Hristos, este socotit demn să aibă parte de prima înviere. De asemenea, va fi evident care dintre cei vii este statornic în Hristos, păstrează poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus şi în El, deci, este pregătit să fie strămutat în Împărăţia Sa eternă. Această judecată apără dreptatea lui Dumnezeu, când salvează pe cei care cred în Isus. Ea declară că cei rămaşi credincioşi faţă de Dumnezeu vor primi Împărăţia. Terminarea serviciului lui Hristos va marca încheierea timpului de încercare a oamenilor înainte de cea de a doua venire.

Concluzii etice

Expirarea profeţiei din Daniel 8,14 arată că trăim într-un timp de har, care va fi încheiat când se va termina lucrarea de mijlocire a Marelui Preot în ceruri.

Judecata de cercetare decide care nume vor rămâne şi care vor fi şterse din cartea vieţii. Timpul acesta special reclamă o pregătire corespunzătoare. Deoarece în ziua ispăşirii erau ridicate numai păcatele mărturisite şi iertate, aceasta sugerează că în mărturisirea şi în lepădarea păcatelor constă lucrarea noastră de pregătire. Această lucrare este echivalentă cu ceea ce numim noi redeşteptare şi reformă.

Solia lui Dumnezeu cheamă la o adevărată temere de Dumnezeu şi temerea de Dumnezeu este îndepărtarea de rău, sau – practic – este abţinerea de la săvârşirea păcatelor intenţionate.

Inima este nu numai centrul vital şi personal al omului, dar este şi izvorul tuturor relelor. În primul rând trebuie curăţit izvorul. Inima poate deveni şi chivotul sanctuarului nostru; odată schimbată de Duhul Sfânt şi înscrisă în ea Legea lui Dumnezeu, inima îşi va găsi plăcerea să facă voia lui Dumnezeu. Iată un motiv pentru care să ascultăm de chemarea lui Dumnezeu: “Fiule, dă-mi inima ta!”

Note suplimentare teologice

Decretele împăraţilor ahemenizi: În legătură cu rezidirea templului au fost date două decrete. Primul în 537 în.Hr. dat de Cirus II cel Mare (Ezra 1,1-11), dar lucrările au fost oprite. Cel de-al doilea decret aparţine lui Darius I, dat în anul 519 în.Hr. templul a fost terminat şi inaugurat în 515 în.Hr., dar zidurile cetăţii Ierusalimului au rămas încă mult timp dărâmate. Ordinul pentru rezidirea Ierusalimului, la care se referă profeţia din Daniel 9,25, a fost dat în anul 457 în.Hr. de Artaxerxe Longimanus (“mână lungă”). Această dată formează punctul de plecare pentru desfăşurarea profeţiei.

Pentru a uşura înţelegerea cadrului istoric în care se desfăşoară profeţia, redăm mai jos o cronologie istorică a imperiului ahemenid şi a Palestinei, până la expirarea celor 490 de ani socotiţi pentru Israel:

585-550 în.Hr. Domnia lui Astyages, bunicul lui Cirus cel Mare

599-522 Viaţa şi activitatea lui Zarathustra, fondatorul religiei parsiste, a persanilor

559-530 Domnia lui Cirus II cel Mare, fiul lui Cambyses I

539 Ocuparea Babilonului de către Cirus II

537 Primul decret pentru rezidirea templului din Ierusalim, dat de Cirus II

530-522 Cambyses II

522-486 Domnia lui Darius I, fiul lui Histaspe

519 Al doilea decret pentru rezidirea templu- lui, semnat de Darius I

518 Reorganizarea imperiului ahemenid. Introducerea limbii aramaice (siriană) ca limbă oficială a imperiului. Organizarea satrapiilor. Emiterea dareicului, moneda de aur persană.

515 Terminarea şi inaugurarea templului din Ierusalim

486-465 Domnia lui Xerxes I sau Ahaşveroş (Estera 1,1), fiul ui Darius I. A treia campanie împotriva Greciei

465-425 Domnia lui Artaxerxe I Longimanus

457 Decretul lui Artaxerxe pentru rezidirea cetăţii Ierusalimului

424-404 Domnia lui Darius II, Nothos

408 Terminarea rezidirii cetăţii Ierusalimului

404-359 Domnia lui Artaxerxe II, Mnemon

359-338 Artaxerxe III

336-330 Darius III, Codomanus; Luptele cu Alexandru cel Mare; Issos (333), Gaugamela (331). Darius III a fost ucis de Bessos, satrapul Bactriei în 330.

330 Alexandru cel Mare cucereşte imperiul ahemenid

321 Moartea lui Alexandru cel Mare

311 Împărţirea imperiului macedonean între cei patru diadochi. Palestina sub domnia lui Ptolomeus

311-198 Domnia ptolomeilor în Palestina

198-142 Palestina sub domnia seleucizilor sirieni

167-142 Războaiele macabeilor

142-63 Israelul stat independent

63 Cucerirea Ierusalimului de către Pompei. Palestina devine provincie romană

40-4 în.Hr. Domnia lui Irod cel Mare

4 în.Hr. – 6 d.Hr. Archelaus, etnarch al Iudeii, Idumeii, Samariei

4 în.Hr. – 39 d.Hr. Antipa, tetrarh al Galileii şi Pereii

4 în.Hr. – 34 d.Hr. Filip, tetrarh al Betaniei, Trachonitiei, Amanitiei.

4 în.Hr. Naşterea lui Isus Hristos

27 d.Hr. Botezul lui Isus Hristos

31 d.Hr. Răstignirea lui Isus Hristos

34 d.Hr. Martirajul lui Ştefan

Problema cronologiei creştine: Datarea pe care o folosim în prezent este opera unui călugăr roman, Dionysius Exigurus (+566), care de prima dată a simţit nevoia unificării datelor istorice, luând ca punct de reper naşterea Mântuitorului. Din lipsa datelor precise, opera sa nu este desăvârşită. El considera că Isus S-a născut în anul 754 după întemeierea Romei (Ab urbe condita, prescurtat: a.u.c.). Astfel a.u.c. 754 a devenit egal cu anul 1 d.Hr. Din datele lui Iosephus Flavius reiese că Irod cel Mare, care a supravieţuit naşterii Mântuitorului (Matei 2,19-22), a murit cu câţiva ani înainte de a.u.c. 754, mai precis în anul 750. Acest an este cu atât mai probabil cu cât Iosephus Flavius ne furnizează şi un amănunt astronomic: Irod, înainte de moartea sa, a condamnat la moarte doi rabini. În noaptea când rabinii au fost executaţi, s-a produs o eclipsă de Lună. Astronomii au calculat eclipsele din unghiul Ierusalimului, rezultatul fiind noaptea din 12-13 martie a.u.c. 750. Irod a murit cu aproape două săptămâni înainte de săptămâna pascală, care a început în anul acela la 12 aprilie. Ziua probabilă a morţii lui: 1 aprilie, în anul 4 în.Hr. Din rapoartele Evangheliei după Matei cunoaştem amănuntul că Isus S-a născut cu câteva săptămâni înainte de moartea lui Irod cel Mare.

Judecata specială, sau particulară: Numai Adventiştii de Ziua a Şaptea mărturisesc doctrina despre judecata de cercetare. Aceasta nu înseamnă că celelalte doctrine creştine susţin că va fi numai o singură judecată, cea finală. Atât teologia romano-catolică, cât şi cea ortodoxă învaţă că, imediat după moarte are loc o judecată specială (termenul romano-catolic) sau particulară (termenul ortodox). “Prin această judecată particulară se cercetează starea în care iese omul din viaţa pământească şi dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, este luat de duhurile necurate la chinuri.”15) Judecata particulară o face Mântuitorul, dar Se serveşte la această judecată pe de o parte de conştiinţa omului în cauză, pe de alta de îngerii păzitori şi de duhurile rele. La această judecată se are în vedere credinţa şi faptele bune ale decedatului. “Dar aceasta nu înseamnă că se vor pune în cumpănă faptele rele şi bune după numărul lor.”16)

Judecata specială sau particulară are la bază mai mult raţiunea omenească, decât temeiurile biblice, deoarece dacă se crede că sufletul este nemuritor, trebuie rezolvată problema soartei lui până la înviere. Ori, dacă se crede că soarta lor va depinde de viaţa pe care au trăit-o aici în corp, din motive de raţiune, se ajunge la admiterea ideii unei judecăţi speciale, sau particulare.

Dacă am înţeles acest capitol, am putut vedea că judecata de cercetare crezută de Adventiştii de Ziua a Şaptea nu are la bază temeiuri de raţiune (cu toate că doctrina este şi raţională!), nu a fost o invenţie teologică pentru a se motiva transformarea de o clipă a generaţiei care Îl va vedea pe Domnul venind pe norii cerului, ci este o descoperire biblică care a fost înţeleasă doar prin clarificarea marilor adevăruri exemplificate de Sanctuar şi serviciile lui. Bineânţeles, descoperirea unui adevăr deschide perspectiva clarificării altor detalii, cum este şi problema transformării sfinţilor vii, descrisă în 1 Corinteni 15,51-52.

Celelalte probleme eschatologice le vom trata în notele capitolelor următoare.

Pionierii mişcării advente şi Sanctuarul: În Mişcarea Millerită se credea că profeţia din Daniel 8,14 marchează cea de-a doua venire a Mântuitorului. La început, W. Miller considera că biserica este corespondentul sanctuarului, apoi către anul 1842 a extins sensul acestuia şi asupra pământului, socotind că el va fi curăţit “prin foc înaintea venirii Sale, înconjurat de sfinţii Săi”.17) Miller a plasat sfârşitul celor 2300 de ani în anul iudaic 1843/44 (din primăvară în primăvară), dar mişcarea “lunii a şaptea” a congregraţionistului Samuel Snow (1806-1870) i-a convins pe milleriţi (mai puţin pe W. Miller) că Sanctuarul va fi curăţit în ziua de Iom Kippurim a anului 1844 (22 octombrie).

În dimineaţa următoare decepţiei din 22 octombrie, la Port Gibson, câţiva mileriţi se rugau în grânarul aproape gol al lui Hiram Edson (1806-1882). Cereau lumină să înţeleagă cele petrecute. Hiram Edson şi cu O.R.L. Crosier (1820-1913) s-au decis să viziteze pe câţiva fraţi. Tocmai treceau printre glugile de coceni ale lui Edson, când acesta s-a oprit brusc. Crosier, vrând să afle motivul opririi acestuia, s-a întors şi l-a văzut pe Edson absorbit în meditaţie. “Domnul a răspuns la rugăciunea noastră din dimineaţa aceasta – i-a spus Hiram Edson – dându-mi lumină referitoare la decepţia noastră.”18) El a înţeles că Marele Preot nu a ieşit din Sanctuarul ceresc, ci abia atunci a intrat în Locul prea sfânt ca să cureţe Sanctuarul de păcate.

Edson, Crosier şi Dr. F.B. Hahn au studiat câteva luni problema Sanctuarului. Crosier a formulat în scris rezultatul studiilor lor, fiind primul care a schiţat doctrina despre Sanctuar.19) Dintre aceştia trei milleriţi – cunoscuţi şi sub numele de “trioul new-yorkez” – numai H. Edson s-a ataşat de grupul adventist din New England, ai cărui exponenţi erau J. Bates şi J. White. Edson a adus în această mişcare descoperirea referitoare la curăţirea Sanctuarului.

Doctrina despre judecata de cercetare: În articolul lui Crosier, curăţirea tipică avea numai două aspecte: iertarea păcatelor şi transpunerea lor figurativă pe capul ţapului Azazel. Milleriţilor le lipsea sinteza elementelor. Sinteza a fost făcută de către cercetătorii adventişti, în următoarea ordine cronologică:

În 1849 E.G. White a dat următoarea precizare: “Am văzut că Isus nu va părăsi Locul prea sfânt, până când cazul fiecăruia nu va fi decis pentru mântuire sau pentru pieire.”20)

În acelaşi an David Arnold (1805-1889) şi Joseph Bates (1792- 1872) anticipează rolul “pieptarului judecăţii (Exod 28,29) în curăţirea Sanctuarului, fără legătură directă cu ideea unei judecăţi reale. J.N. Lounghborough (1832-1924), într-un studiu publicat în 1854,21) leagă învăţătura despre Sanctuar cu prima solie îngerească care proclamă că “a sosit ceasul judecăţii” (Apoc. 14,7). În anul următor, Uriah Smith (1832-1903) dezvoltă detaliat judecata premergătoare venirii Domnului, fundamentând-o pe curăţirea Sanctuarului.

Doctrina a fost completată în 1857 de J. White (1821-1881), care foloseşte prima dată termenul: “judecata de cercetare”. Cea mai bună descriere a doctrinei se află în cartea Ellenei G. White, “Tragedia Veacurilor” capitolul intitulat “Judecata de cercetare”.

Calcularea perioadelor antice: Calcularea unei perioade care începe înainte de Hristos şi se termină după Hristos nu se poate efectua doar printr-o simplă operaţie de scădere. De exemplu: de la 457 în.Hr. trebuie să numărăm 490 de ani. Dacă scădem numărul mic din cel mare rezultatul ar fi 33. Dar astfel se pierde un an. De ce? Să numărăm de la 15 în.Hr. o perioadă de 15 ani: prin scădere obţinem rezultatul de 0. Dar în cronologie noi nu avem un an datat cu 0, căci acesta este egal cu anul 1 d.Hr. Astfel, la calculele făcute prin scădere trebuie adăugat un an, care altfel s-ar pierde totdeauna. Este motivul pentru care în desfăşurarea profetică a celor 2300 ani şi noi am procedat în felul acesta.

*

1) R.B. Thurber, citat de A.J. Wearner, op.cit., 81.

2) E.G. White, P.P. 538.

3) Din Evrei 9,4 s-ar putea înţelege să altarul tămâierii ar fi fost plasat după perdea, în locul numit “Sfânta Sfintelor” (Haghia Haghion). În original, ca şi în rom|neşte, nu se spune că acolo stătea altarul, ci că el avea (echo) un altar, adică altarul deservea Sfânta Sfintelor. Din Exod 30,6-8 reiese că zilnic, dimineaţa şi seara, se ardea tămâie pe acest altar, în faţa perdelei, ceea ce însemna că altarul se afla în prima încăpere, unde avea loc serviciul zilnic, dar fumul de pe altar pătrundea şi în încăperea a doua.

4) Lemnul acesta, (şittáh la singular, şittim la plural) este un salcâm egiptean (Spina Aegyptica) cu spini, având o coajă negricioasă. Este singurul arbore din peninsula Sinai al cărui lemn poate fi folosit la clădiri. Este un lemn dur, aproape indestructibil, totuşi foarte uşor. Când arborele îmbătrâneşte, devine tot atât de negru ca şi lemnul de abanos. Din răşina acestui arbore se fabrică vestita gumă arabică pentru lipit. – W. Genesius, op. cit., 847.

5) Surprinzător, E.G. White foloseşte în acest citat un termen ebraic inexistent în Biblia Hebraica. Cuvântul derivă din verbul şákan (a locui) şi se găseşte în Mişna Talmudului ebraic în forma şökináh, indicând locul prezenţei în Sanctuar a milei lui Dumnezeu. Expresia apare în Targumul lui Onkelos, la traducerea textului din Exod 25,8, unde Domnul spune că “Eu voi lăsa şekinah Mea să locuiască între voi”. – Jenni-Westermann, op. cit., II, 909.

6) E.G. White, P.P., 349. Textul biblic citat se află în Ps. 85,10.

7) În ebraică, “Iom Kippurim” înseamnă “ziua ispăşirilor” (la plural), vrând să exprime că acţiunea ispăşirii are un sens general. Denumirea vine de la verbul káfar: a acoperi păcatul, a ierta, a face ispăşire, a curăţi. – B. Davidson, op. cit., 390.

Numele ţapului Azazél este compus din două cuvinte: éz (ţap) şi ázal (a se îndepărta). Davidson se referă la Hengstenburg, care susţine că numele are semnificaţia se demon, prinţul întunericului, stăpânul pustiurilor, în al cărui sector este trimis ţapul încărcat cu păcate. – Davidson, op. cit., 593.

9) E.G. White, P.H., 133.

10) În original: “vöniţödaq qodeş” (Dan. 8,14 b). Verbul ţadaq (drept, socotit drept, neprihănit, curat) este la Niph’al imperfect. Această familie verbală are mai multe sensuri: de acţiune reflexivă, de trăire lăuntrică, sau a unei atitudini tolerative, sau are un sens pasiv. Genesius consideră că sensul pasiv este cel corect în cazul de faţă, de aceea dă următoarea versiune: “Sanctuarul va fi repus în starea sa neprihănită” W. Genesius, op. cit., 712.

11) În textul din Dan. 9,24 întâlnim verbul nechtak (din chatak = a tăia, a croi, a diviza; aici la Niph’al perfecta). Cuvântul este de origine chaldeeană şi apare numai aici în Biblie (hapaxlegomena). Expresia sugerează tăierea unei cantităţi precise dintr-o bucată mai mare. Genesius este de părere că versiunea cea mai justă ar fi: “şaptezeci de săptămâni au fost delimitate (puternic hotărâte în timp) pentru poporul tău”. – W. Genesius, op. cit., 303.

12) E.G. White, T.V., 483.

13) Idem, 480.

14) Idem, 490.491.

15) Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, 165.

16) Idem, 167.

17) E.G. White, 1 M., 58.

18) S.D.A. Encyclopedia, 1966, 364.

19) Este vorba de publicaţia Day Star, 7 febr. 1846.

20) Present Truth, aug. 1849.

21) Review and Herald, febr. 14, 1854.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s